Daniela D.

Am petrecut cândva una din cele mai groaznice jumătăți de oră din viața mea, în Viena, în toaleta unui restaurant, încercând să găsesc dispozitivul de tras apa. Aventura vieții mele în wc-ul vienez a început chiar de la intrare. Cum am pășit înăuntru, ușa s-a încuiat automat în urma mea, capacul wc-ului s-a ridicat singur și din pereți s-a revărsat muzică, desigur, vieneză. Baia aceea era ceva mai frumoasă decât sufrageria mea, o încăpere mare, cu podele de lemn lăcuit, covoare groase și fotolii confortabile, în care să te odihnești în caz că urinarea te solicită excesiv. După ce am sfârșit treaba pentru care eram acolo, am dat să trag apa, în scopul de a îndepărta urmele trecerii mele. Și aș fi făcut-o, dacă aveam de unde. Dar nu exista niciun buton, fantă, dispozitiv, mâner sau orice altceva care să sugereze că ar putea îndeplini această funcție. Nu a existat locșor în baia aia pe care să nu îl fi cercetat. Niciun centimetru de perete, nicio palmă de podea. M-am uitat până și în spatele fotoliilor, în disperare de cauză. Butonul ăla trebuia să fie undeva. Dar nu, nu era. Din cinci în cinci minute, un dispozitiv arunca în aer un parfum de liliac. Toată viața am iubit mirosul de liliac, dar în ziua aceea iubirea mea s-a sfârșit pe vecie. De atunci urăsc mirosul de liliac. Când, după jumătate de oră în care am făcut-o pe cercetașul, roșie de rușine că am lăsat apa netrasă și puțind până în inimă a liliac sintetic, am cedat în această luptă inegală și am deschis ușa băii, să plec, în urma mea s-a auzit apa trăgându-se singură.

Altădată, într-un oraș de departe cu climă aspră, am refuzat să intru la metrou pentru că nu am identificat locul unde trebuie să validez biletul de intrare. Oamenii intrau liniștiți, fără să composteze bilete, dar mi-am închipuit că au abonamente. Eu nu aveam abonament, aveam bilet, iar biletul trebuie introdus în ceva care piuie, că altfel de ce îl ai? M-am perpelit amarnic până mi-a venit ideea să aflu de pe net cum faci să intri ca un turist onest la metrou. Cu uimire am descoperit că în orașul acela nu este necesar să validezi nicăieri biletul, pentru că se prezumă că toată lumea plătește călătoria. Pentru un bucureștean ca mine, asta era un scenariu pur fantastic, era exclus să îmi imaginez așa ceva, că doar nu-s Jules Verne. Adică nu există controlori îmbrăcați în salopete bleumarin, cu fețe de infractori, care să te dea jos la prima și să te ducă la secție să îți dea amendă? Dumnezeule, dar ce fel de țară e asta?

Am un prieten cu o inteligență și un umor pentru care garantez personal, care a venit acum niște ani să facă facultatea la București dintr-un pitoresc oraș din România în care nu există rețea de gaze. A închiriat o garsonieră să șadă și el undeva. Și cum ședea el așa frumos, s-a făcut toamnă târzie și frig în case. Auzise el că la București încălzirea se face cu gaze. “A! Ce mișto!”, a zis. “Gaze am și eu în această minunată garsonieră, chiar aci, la aragaz.” Și într-o seară se deplasează la bucătărie și sucește butonul aragazului, ca să se răspândească gazele fierbinți în încăpere. Timpul trecea, gazele curgeau, dar în cameră nu se încălzea defel. Parcă se simțea așa, un pic moleșit, dar în rest nimic. Nemulțumit de temperatura scăzută a gazelor, a sunat-o pe maică-sa se se plângă: “Uite, mamă”, a zis, “ăștia de la CET dau numai gaze călâi la aragaz, nu s-a încălzit deloc garsoniera.” Urletul maică-sii în telefon l-a aruncat direct spre geam, pe care l-a deschis larg. Uite, asta numesc eu providență: să dai telefonul potrivit la momentul potrivit, înainte să îți vina ideea să aprinzi, de exemplu, o țigară.