Daniela D.

Când mi-au spus că au hotărât ca el să asiste la naștere, am știut că, oricât de greu am crezut că o să fie, e parfum față de cât de nasol o să fie cu adevărat. Dar ce puteam face? El era, totuși, tatăl copilului, eu doar nașa lui de botez, nu prea mergea să fac eu regulile.

Am încercat doar să reamintesc, timid, că l-am cules cu fărașul din laboratorul de analize, când am fost cu el să își ia niște sânge, sugerând astfel că poate nu s-a documentat suficient in legătură cu ce înseamnă o naștere naturală.

“My friend, am înțeles că doare un pic. Crezi că te ține inima să o auzi blestemându-te cât o dura travaliul?”

“A, nu, că face anestezie epidurală. Nu o să fie nicio problemă. Intră acolo, îi face anestezie și din momentul ăla nu mai simte nimic.”

“Băi, ești la Polizu, da? Nu jucăm aici în vreun film american, ia în calcul chestia asta. ”

“Nu, că femeia vieții mele, că alături la bine și la rău, bla-bla.”

“Bine, mă. Numai pe tine nu te mai aveam pe cap atunci. Asta e, fie. Am contract cu voi să vă fiu prietenă și când nu raționați, nu am încotro.”

Ce e drept, bietul de el fusese pus deseori în situația de a-și demonstra atașamentul matrimonial și până la acel moment se descurcase admirabil.

Copilul ăsta nu venise așa, la prima cheie. Fusese o poveste cu analize, cu doctori și cu tratamente de fertilizare. Vreme de un an de zile, când nu știu ce temperatură pe care și-o măsura ea arată că ovulează, un simplu “hai” îl scotea din orice activitate, îl arunca în mașină și îl ducea acasă, unde își îndeplinea rolul fertilizator cu responsabilitate. Amorul dintre ei se industrializase și organele lor de reproducere erau folosite exclusiv în scop de procreare, ceea ce pe alte cupluri le cam dărâmă. Al lor rezistase până atunci și eu îi admiram pentru asta, așa că m-am pregătit mental pentru experiența ce va să vie.

Telefonul a sunat într-o dimineață, la ora 4.

“I s-a rupt apa. Vino repede că naște acasă.”

“E, n-are nimic, am văzut prin filme că îți trebuie apa fierbinte. Întotdeauna m-am întrebat de ce le trebuie în filme moașelor apă fierbinte. Mai nasol e că nu știu să îți spun ce să faci după ce o fierbi. În tot cazul, poate nu e bine să o torni direct pe ea. ”

“Bine că îți arde ție de glume.”

“Nu, mă, hai să jelim, că doar a murit cineva, nu tocmai ți se naște copilul.”

” Da, dar ea zice că are contracții. Naște.”

Incredibil ce circulație este în București la 5 dimineața. Mă întorsesem câteodată acasă pe la ora asta, dar nu remarcasem așa îmbulzeală. În ziua aceea, toți bucureștenii plecaseră de acasă cu mașina taman când trebuia să ajung eu la Polizu, cu o prietenă în travaliu în spate și cu un soț șocat și totalmente inutilizabil că ființă rațională.

Ea zbiera că naște, el o ținea de mână și urla la mine “mai repedeeee, nașteeeee”, iar eu eram prinsă în singurul ambuteiaj consemnat în istoria Bucureștiului întâmplat la ora 5 dimineață.

La Polizu am trezit din somn niște asistente sictirite la camera de gardă; dar sictirite, nu așa, ziceai că erau la în vacanță la băi și ne-am găsit noi să le stricăm concediul. I-au pus în mână o cămașa de noapte găurita, al cărei model nu se mai distingea de atata purtare, să se îmbrace cu ea. Am crezut că urmează o să o tundă chel și o să bage în lagăr. Pe urmă a venit un doctor amețit de somn și a zis că naște la paștele cailor, carevasazică nicidecum în următoarele minute, așa cum zicea ea. “Să mergem în sala de travaliu. Soțul rămâne deocamdată pe hol. Poate să intre când începe nașterea.”

De după ușile pe care intrase ea, se auzeau niște urlete neomenești. Pe la un timp, lui i s-a părut că a început și ea să urle.

“Nu e ea, mă, taci dracului din gură.”

“Ba ea e. O aud.”

” My friend, nu știu dacă să sper sau nu că ai făcut-o vreodată să urle așa, depinde de context, dar hai în cazul asta să prezumăm că nu e ea, te rog.”

” Nu, că ea e și poate moare.”

Devenise cenușiu la față. A vomitat. Pe mine.

“Băi, deci tu vrei să intri acolo, când nu ești în stare să stai pe picioarele tale nici pe hol? Nu vezi că mai ai un pic și te cocoți în spinarea mea?”

” Nu, intru orice ar fi.”

Travaliul a durat 5 ore. Cele mai lungi 5 ore din viața ei, a lui, dar și a mea, care aveam de oblojit un soț cataleptic.

Când s-a apropiat momentul să nască, i-au dat voie să intre. A găsit-o turbată de durere, cu ochii împăienjeniți de vinișoare roșii și scoși din orbite. Din nu știu ce motive, anestezia epidurală nu putuse fi făcută. Când l-a văzut, i-a comunicat că îi dorește să moară în chinurile ei și a cerut moașei să îi dea un cuțit, ceva, să îl cresteze pe piele din cap până în picioare, să i se scurgă sângele încetișor din corp, ca el să aibă oportunitatea să moară greu și în durerile ei. I-a mai spus că îl urăște și că nu mai vrea să îl vadă în viața ei. Pe urmă a venit o contracție și ea a urlat: aduceți forcepsul să îl scoateți bucăți, numai să se termine. În acest punct, el a leșinat peste o găleată plină cu sânge și alte materii. Mi l-au adus legumă pe hol și l-au aruncat cu dispreț pe bancă. Eu m-am uitat calmă la el și i-am spus simplu: “ți-am spus eu”.

Fetița este bine sănătoasă și sunt leșinată după ea. Ei doi au divorțat când fetița avea doi ani, cică nu mai comunicau. Eu îi iubesc în continuare pe amândoi. El are o altă femeie a vieții lui, care chiar acum e gravidă. Înțeleg că, deși ea ar vrea, el se opune hotărât să asiste la naștere, cu atât mai mult cu cât eu nu o să mai fiu lângă el să îmi vomite în poală pe holul maternității.