Daniela D.
“Cum, nu ai văzut Poștașul sună întotdeauna de două ori“? “Nu”, am bâiguit, rușinată de așa o lipsă. “Pff, deci să vezi când i-o trage Jack Nicholson Jessicăi Lange pe masa din bucătărie!”

Și m-am uitat la “Poștașul sună întotdeauna de două ori”, măcar să văd cum i-o trage Jack Nicholson Jessicăi Lange pe masa din bucătărie, dacă alt motiv mai bun nu s-o găsi. Am văzut și sunt în măsură să va spun că, de la un moment încolo in filmul ăsta, totul este ficțiune pur hollywoodiana, fără niciun sâmbure de adevăr.

 

Scena e așa: bărbatul ei pleacă de acasă și ăștia doi rămân singuri. Ea frământă la pâine în bucătărie, era obosită, transpirata și plictisită de viață, în general. Pe masa din bucătărie, plină de făină, se aflau, în tăvi, toate pâinile pe care le copsese ea de cine știe când, vreo 5-6, așa. Frământatul pâinii trebuie să fie o chestie foarte erotică, pentru că el, când o vede, își pierde uzul rațiunii și se repede să o pupe. Ea se preface că nu vrea la început, deși până și un amator s-ar fi prins că blufează. Și, brusc, își da aramă pe față. Își ia privirea ACEEA, se sprijină de masă și îi zice: “Hai”.

Bun, până aici e credibil. Dar apoi – atenție aici – ARUNCĂ PE JOS TOATE TĂVILE PLINE CU PÂINE, ca să se întindă ea pe masă, in făina aia. Și aluatul abia frământat, tot pe jos.

Din acest punct filmul devine fantastic. Pentru că nicio femeie de pe lume nu va arunca pe jos mâncarea la care a muncit ceasuri întregi, chit că o așteaptă în dormitor, înfierbântați, Brad Pitt, George Clooney, Colin Farrell și Johnny Depp și toți îi strigă disperați: Pick me, pick me! O femeie normală, nu din asta din filme, va observa întâi, discret, ce opțiuni are și, fie va îndruma bărbatul spre un loc mai potrivit, unde nu se poate strica nimic, fie va cere o scurtă pauză, în care ar luă tăvile cu grijă și le-ar pune deoparte într-un loc sigur. În ambele situații, o femeie va ști să facă în așa fel încât bărbatul nici să nu observe că ea s-a gândit la tăvile alea, în loc să se lase pârjolită de patimă, ca el.

O prietenă îmi descria cearta cu bărbatul ei așa: “Eu urlam, el urla. În timp ce urlam, am căutat din ochi un obiect cu care să arunc în el. Ceva să nu fie prea mare, să nu îl omor pe prost, să fie doar așa, cât să îl sperie. Am găsit o carte destul de subțirică, numai bună. În spatele lui era fereastra. M-am gândit dacă nu cumva, aruncând cu cartea înspre el, ea ar putea nimeri în geam, să îl spargă. Nu voiam să sparg geamul, că tot eu trebuia să îl pun la loc, boul ăsta nu-i în stare de nimic. Atunci am calculat unghiul în care trebuie să arunc, în așa fel încât cartea să cadă undeva în colțul din dreapta al ferestrei.”

Carevasazică fata și-a făcut toate socotelile astea în timp ce părea orbită de furie. A aruncat cu cartea exact acolo unde trebuia și el a amuțit. Cearta se isprăvise.

Am mai văzut niste filme in care nu trebuie să credem, vă mai zic eu altădată.