Monica Ionescu

În 2008 am fost angajată la o primărie de comună. Nu peste multă vreme, veneau alegerile. Întrucât prezentam semne vagi de inteligenţă, am fost numită, la propunerea primarului, locţiitor al preşedintelui BEC (Biroului Electoral de Comună).

La patru luni de la angajare, eram locţiitor de preşedinte BEC! Ce puteam să-mi doresc mai mult?

Căci ce îşi poate dori un om mai mult, dacă nu nopţi nedormite, cu înjurături, trageri la sorţi, fiţuici de campanie, gramofoane scandând “Cutărescu primar, jos baroni (sic!) locali!” (nu ştiu cine sunt baronii locali nici acum, da’ sună bine!), cu scandaluri, cu nea Dorel pierdut printre jandarmii care păzeau dulapurile sigilate pline cu buletine de vot, în timp ce-şi confecţiona metoda rapidă de încărcare a telefonului mobil…

Îmi aduc aminte că, după trei tururi de scrutin (două tur 1 repetat, plus tur doi), ştiri pe Euronews şi CNN, Realitatea, Antena, ProTV etc. despre măcelul din secţiile de votare, vreo 28 de pachete de ţigări fumate şi 12 red-bull, am ajuns, în sfârşit, cu sacii plini de buletine de vot la Prefectură. După ce ne-am încheiat (noi, Biroul) procesele verbale, adică “am căzut pe cheie”, am mers cu sacii, ştampilele, procesele-verbale şi fiinţele la Judecătorie, să “predăm” nebunia.

La întoarcere, în timp ce dormitam pe bancheta din spate a maşinii de poliţie rurală, în căldura nesimţită a acelei luni de iunie, am ajuns pe străduţa care făcea legătura între Capitala şi sătucul nostru. Graniţa e o cale ferată, strada se afla în lucru.

Era haos, abia ne mişcam, se lucra la stradă de sus în jos şi de-a dreapta spre stânga. Spre stânga, pe un trotuar, o Dacie 1300, plină cu muncitori care serveau parizer de pe ziar. Înainte, o hoardă de participanţi la trafic haotici, claxonând, depăşindu-se care cum putea. În timp ce aşteptam cuminţi să traversăm calea ferată, în timp ce ne depăşeau şmecherii, noi, în Loganul nostru ultra dotat cu girofar, sirenă, staţie şi geamuri electrice (se deschidea doar ăla de la şofer), plus aer condiţionat (dacă deschidea şoferul geamul), remarcăm gesturi obscene şi ceva apropouri din Dacia 1300: „Ia uite-i, bă, p-ăia de la…, nişte… hă-hă!”.

Am suportat vreo câteva minute hăhăielile, până când colegul, adică domnul agent poliţist, n-a mai suportat şi mi-a spus: „Doamna Monica, nu se mai poate, îi liniştesc io p-ăştia! Mă scuzaţ’”. Şi odată a pârâit din staţie, a scheunat din girofar şi a urlat: “Băăă, vă mănâncă-n cur?”

Dacie 1300 cu muncitori s-a evaporat într-o clipită. Înainte, drumul s-a eliberat. Maşinile stăteau cuminţi, trase pe dreapta. Trenul aştepta, masiv, la semnal.

***
În liniştea care s-a lăsat peste calea ferată, m-a sunat mama să-mi spună că a înflorit trandafirul alb, cu margine roz, şi că ascultă Pink Floyd.