Vizita la olteni
Am fost în vizită la maică-mea, în Oltenia. Week-end-urile la țară nu sunt nici pe departe aşa relaxante cum cred orăşenii. Ai nevoie de un concediu de 2 zile și înainte, și după ce te întorci. Mai ales după ce te întorci, când ești ca după băutură (de fapt, chiar ești), se învârte casa cu tine.
După un drum de 2 ore și jumătate cu mașina, când ajungi acolo, toată lumea (că se strâng toți, până la al şaptelea neam) vrea să aibă grijă de tine: lasă-i, că sunt obosiți de pe drum. Te pun la masă și încep să-ți care și aia, și aia, și ailaltă.
Cum te-au aşezat la masă, te pun să guști din toate țuicile, caisatele, vișinatele, nucatele, trandafiratele și vinurile de anul ăsta. Doar să guști, nu zice nimeni să bei, iei și tu o gură (din fiecare). În timp ce bei, așa de gust, pentru că ești obosit de pe drum, toată lumea stă la masă și îți povestește ce mai e pe la țară.
N-ai cum să-i urmărești pe toți, așa că îi lași să vorbească liniștiți. Vorba vine liniştiţi, că toţi au gustat din toate băuturile înşirate pe masă. Plus că oltenii nu discută niciodată calmi; se iau la ceartă, se împacă, tu ești doar un spectator mut. În timp ce ei dau din gură, mănânci, ce să faci? Dacă dai semne că ai vrea să te ridici de la masă, ești așezat din nou pe scaun, apăsat cu mâinile pe umeri și ți se aduce un fel nou de mâncare. Când ajung la gemuri și dulcețuri, e semn clar că au epuizat toate mâncărurile din meniu.
Nu știu la voi în neam cum e, dar la olteni există personajul care stă în dreapta ta și îţi explică pe larg tot ce i se pare că nu ai înțeles tu din discuții. Deci, pe ăsta n-ai cum să nu-l asculţi.
După ce se termină masa asta, care de cele mai multe ori e cea de prânz, e deja seară. Vă mutați în odaia de la stradă, că, nu-i așa?, sunteți obosiți după drum, unde mai stați un pic de vorbă. Ești întrebat, invariabil, ce mai e pe București. Eu, de vreo 4 ani, am un răspuns standard: praf și cald/frig. De aici încolo, vei auzi tot felul de istorii despre vreme, de la iarna din ’47, când a îngheţat de tot Oltul, la vara lu’ 73, când aproape a secat de cald ce era. Nu îți revii bine, că alții deschid ușa aducând, pe sus, o masă mare. Ce facem? Păi mâncăm de seară, doar nu ne-om culca nemâncați. Dar nu vă mănâncă nimeni, le zic, și începe circul: că am glume de București, că am uitat de unde am plecat, și încep să povestească de când eram eu mică (am făcut odată pipi în pod, au povestit de cinci mii de ori până acum şi tot nu s-au plictisit, îi amuză de fiecare dată).
La masa de seară, se bea numai vin. Și se bea, nu se gustă. Se bea până-i ia somnul. Când îi ia, să nu credeți că se sparge gașca, se face o cafea. E revelion, ce mama mă-sii! Nu știi niciodată cum se termină prima seară la țară, pentru că tu cedezi cu mult înaintea lor, profiți de neatenția cauzată de vin și te decupezi finuț din peisaj.
A doua zi, când te trezești, te gândești să te bucuri de o zi acasă, în casa în care ai crescut. Asta până se trezește toată lumea și o luați din loc. Plecați în vizită, că așa ați promis aseară. Cine a promis?! Nu mai contează, vă ambalați și plecați în sat, la alții, unde (ce să vezi?) e ca ieri, dar pe alt fundal.
Și după ce îți fac capul calendar și în a doua zi de stat la țară, e timpul s-o iei spre București. Pleci, cu portbagajul plin, în regretele maică-tii că n-ați avut și voi timp să stați de vorbă pentru că “mereu vii așa, pe fugă. Altădată, să vii și tu să stai o săptămână, să ne săturăm și noi de vorbă.”
Ah, Oltenie, eterna terra nova! Cum ne surprinzi de fiecare data 🙂
Nu ai fost cu Mario? Ca noi, de cand cu copiii, suntem ignorati, de multe ori trebuie sa ma duc eu singura in bucatarie sa caut mancare si pentru noi.. :))
vreau şi io rude în Oltenia!
de fapt vreau mâncarea şi băutura, la o adică de rude mă pot lipsi :))
@boemul: Ti le cedez pe ale mele… ;))
Sau lumea nu s-a tezit, sau se pregatesc pentru megacheful de diseara, ca activitatea e destul de slabuta 🙂
@marcian: Suntem la munca :)) sau, ma iertati, cum ar zice domnu’ Dan1, la birou 😀
@marcian: e chef diseara? nu de alta, da’ io am bilete pt joia viitoare.
Cum bre, autor Julius?! Te-ai imprietenit cu Ponta si nu stim noi?! :)) Pai textul asta este aici http://www.cemaifac.eu/2013/10/21/familia-mea-si-alte-animale/vizita-la-olteni/ de cateva zile. =))
@janedoe: da, e chef, ca e joi, ajun de week-end 🙂
@RoseN: la biuro sunt si eui, dar m-am trezit de dimineata sa apuc loc fruntas la comentat 🙂
Oltenii ăștia e și ei cetățean european ?
Vivi, acum înțelegi de ce era Mario atît de exasperat, încît dădea cu rățuștele de pereți!
un necunoscator ar putea crede ca oltenii is obezi si foarte guralivi, dar nu, oltenii nu-s obezi 😀
@Xanax: in afara de mine, nu ;))
@Cristina Ş.:
esti guraliva si tu, lasa modestia :))
Credeti ca la Maramu’ ii diferit? Daca nu scria de nspe ori in articol Olt si derivatele puteam sa jur ca-i vb de Maramu.
@RoseN: Bre, io deja sunt sub birou! C-a fost ziua unui coleg, pa’erea mea! :))
@Xanax: Bre ai dreptate. :))
Foaie verde si’un biftec,
La olteni nu stai pe sec!
Sarmaluta si-o coliva,
Si’o olteanca guraliva!
Vreau acasa!!!!! 😀
@ ela
In final, o tuica mica
Si un vin incins pe plita
Iti pui ochii pe gagica
Si iti versi pe ea amarul
Mai cu furca, mai cu parul.
Pe langa toate astea pe mine ma mai intreaba daca mai am cu scoala si cum am terminat-o de ceva vreme (ca m-au pus pacatele sa fac mai muulte si ii cam confuzez) trebuie sa le explic ca e gata si toata lumea e absolut socata ca nu am inca 3000 euro salariu
@Mary Jane: NU AI INCA 3000 DE EURO SALARIU? Pa’ si cum ai coraj sa te duci în vizita la olteni? =))
Bre, ma scuzati dar nu pot sa ma abtin: cuuuum p… pana mea îi conduc niste… fiorentini (ca altfel nici nu pot sa-i numesc) pe Pandurii (olteni de-ai mei, deci daaa?) cu 2 la 0?! 😐
Sebra, spune tu, am cobit?
@Dan1:
Păi, Pandurii e echipă mixtă, formată din prazilieni și brazilieni. De-aia iau bătaie, că n-are echipa omogenitate.
@Dan1: Scuzati-ma, eu sunt de pe la Cluj, dar chiar si asa, nu stiu cum de ma duc la neamuri fara 3000 euro salariu
@Boemul: se poate şi fără să îţi fie neamuri. Însă atunci plăteşti
Ei, viaţă e asta?! M-am sculat de la 4.30 iar şi iar nu apuc să comentez prima?
Mă simt discriminată
@Belle d”Imagination:
Sa-l mituim cu o cafea buna, niste frantuzarii d’alea cu foitage si un suc de portocale proaspat presat !
Dar daca nu-i place?:D
@ela: Pe Julius, adica 😀
Vai de mine si de mine, e greva? 😀 sau de la cutremure se trage, au fugit toti in buncarul de sub palatul mogulului 😀
Am inteles ca Julius a fost vazut ultima data azi noapte impreuna cu partenerii de la Viasat Explorer prin Prundu Bargaului. Legati toti de stalpi de catre unul cu nume greu de pronuntat…islandez parca…
@RoseN: Io cre’ca nu s-au trezit din betie. 😀
@sow:
sa-l salvam? 😀
@ela: Crestineste vorbind, obligatoriu. Umbla vorba ca acolo nici cimitire nu sunt.
tu te gindesti crestineste, eu visam la o recompensa sub forma de sincere felicitari:D
hop-şaraila, vine Halăuinu! Petrecere mare la olteni. Festival intercomunal de spart dovleci cu curu’ la Dăbuleni!
hihihi
Robert Whiting, un mosulica de 83 de ani soseste la Paris cu avionul. La vama, pierde cateva minute sa-si caute pasaportul, ratacit in sacul de voiaj.
“Ati mai fost in Franta domnule?” I se adreseaza sarcastic functionarul vamal.
D. Whiting admite ca a mai fost.
“Atunci trebuia sa stiti ca trebuie sa aveti pasaportul la indemana.”
Englezul replica: “Ultima oara cand am fost aici n-a trebuit sa-l arat.”
“Imposibil. Dumneavoastra englezii trebuie totdeauna sa aratati pasapoartele cand intrati in Franta.”
Batranul englez il privi adanc in ochi pe francez. Apoi explica linistit:
“Cand am ajuns la tarm la Gold Beach in ziua D in 44, pentru a ajuta la eliberarea acestei tari, n-am gasit nici un francez caruia sa-i pot arata pasaportul.”
@RoseN: Rozico, niciun text nou, nimic-nimic? Ca eu intrai mai târziu. 😐
@RoseN: La 14 ani?! Era copil de trupă.
Nuuu… s-a terminat greva? 😐
Biiine domnilor autori! Care sunt revendicarile domniilor voastre? Ca poate le solutionam amiabil! Si primim si noi un text la care sa trollam, deci daaa? Sau vreti sa jucam tare? >:)
Greva asta spontană îmi amintește o întâmplare adevărată (așa m-a aburit cel ce mi-a povestit-o acum aproape patru decenii – zicea c-ar fi fost de față) dintr-o fabrică fruntașă a economiei socialiste din superindustrializatul Ploiești.
Cică era venit un neamț care avea de pus în funcțiune o mașinărie importată de prin Nemția. Ăsta muncea opt ore fix în fiecare zi și apoi pleca, luându-și rămas bun de la camarazii români adăugând, pe lângă salutul pe care-l recunoșteau chiar și francofonii ploieșteni, și câteva vorbe al căror înțeles le rămânea necunoscut.
Cum îi rodea curiozitatea, harnicii noștri constructori ai socialismului au făcut rost de un știutor de germană și așa au aflat ce le spunea neamțul: „Vă rog să mă scuzați că nu pot participa la greva dumneavoastră.”
@Adrian: Si a luat ceva masuri? Adica, putem sa-i scoatem din
silenzio stammutenie? Ma rog, greva… sau cum îi zice…@Dan1: Nu “grevă”, “servici” i se zicea pe vremea aia.