Ionuţ Şendroiu

O singură plimbare cu metroul este suficientă pentru a te convinge că Oraşul Luminii a devenit mai românofon decât a fost francofon, vreodată, Bucureştiul.

Drumurile noastre, toate

… este, de departe, cel mai de succes şlagăr din subteranele pariziene. Între Villepinte şi Gare du Nord l-am auzit de două ori, prima dată în versiune integrală (drumurile şi iubirea, gândurile, fericirea), a doua oară într-o variantă prescurtată (drumurile şi iubirea, na na na na, fericirea). După ce am trecut de Saint Michel, o pirandă cu basma albă, ce-şi ţinea pleoapele coborâte peste partea de sus a globilor oculari, a atacat furibund Hai vino iar în gara noastră micîîî, acompaniată la acordeon şi muzicuţă de doi puradei. Vocalizele ei m-au convins să-mi vâr căştile în urechi şi să ascult Rammstein, dar la Denfert-Rochereu a urcat un grăsan cu tricou Iron Maiden care se schimonosea atât de tare în timp ce cânta, dând din cap în stânga şi în dreapta, încât mi-a stârnit curiozitatea. Am scos casca din urechea situată spre rapsod, am auzit “… uitată hîntr-un coooolţ de hetajeeeerăăă”, apoi am băgat-o la loc şi mi-am dat Rammstein-ul mai tare, preventiv.

Generalul şi maradonistul

Statuia ecvestră a lui Simón Bolívar domină peluza centrală de pe Course la Reine, în dreptul podului Alexandre III.

De obicei, El Libertador este reprezentat cu nişte cojones respectabile, dar în această lucrare (a sculptorului francez Emmanuel Fremiet), prohabul Generalului este mascat de cascheta atârnată strategic de şa.

Un cuplu de sudamericani mă roagă, în engleză, să-i fotografiez lângă monument. Le răspund în spaniolă, acceptând cu plăcere. În timp ce îmi întinde camera foto, tipul îmi povesteşte mândru că iubita lui e chiar din Barranquilla, unde se află o copie a acestei statui, originalul fiind la Bogotá. Şi, da, el este din Bogotá, iar aceasta statuie pariziană este o copie a celei din Bogotá, también.

Mă las în genunchi, încercând să-i imortalizez într-o perspectiva monumentală, astfel încât sabia lui Bolivar să apară deasupra copacilor din fundal. Întrucât mă stânjenea, dau jos de pe umăr Nikon-ul meu, căruia tocmai îi montasem obiectivul de 300 şi îl aşez pe pietrişul din jurul monumentului, împreună cu geanta foto, în care aveam şi portofelul şi mobilul şi paşaportul. Trei motive solide pentru a reacţiona destul de strident atunci când, de undeva din dreapta, mi-a apărut în câmpul vizual o mână care ţinea între degete o verighetă grosolană.

–          Votră haneu, musiu?

Citisem pe internet despre trucul folosit de unii ţigani din România, care, prefăcându-se că tocmai au găsit pe jos un inel de aur, se apropie de victimă sub pretextul înapoierii inelului, scopul real fiind, evident, buzunăritul.

Reacţia mea a fost să-i răspund agresiv ¡Carramba!, probabil în contextul în care tocmai conversam în spaniolă cu cei doi turişti columbieni. De fapt, nu am reacţionat chiar aiurea, în sensul că am folosit o expresie care să le atragă şi lor atenţia asupra “binevoitorului”.

Panacotarul, îmbrăcat într-un trening alb şi având o faţă gen Leo de la Strehaia, a înţeles mesajul meu şi s-a retras urgent trei metri mai încolo.

–          ¿Qué pasa, hombre? s-a interesat columbianul.

–          Nada. Él es un cocalar …

–         ¿Co-ca-lar? Pronunţat cu accent sud-american, cuvântul cocălar sună răvăşitor.

Pentru sosia lui Leo de la Strehaia devenea din ce în ce mai clar că nu are şanse cu noi şi s-a îndepărtat încet, continuând să ne fixeze cu privirea.

–          ”Cocalar” es una palabra rumana que significa una combinación de mamón, hijo de puta y cabrón, explic eu, înşirând toate invectivele spaniole care mi-au venit atunci în cap.

Se pare că maradonistul avea ceva experienţă prin Spania, întrucât nu a mai aşteptat să-mi termin rafala de complimente, ci a tăiat-o scurt spre Avenue Churchill.

Columbianul părea fascinat de noul cuvânt românesc, pe care l-a repetat de câteva ori pe silabe, ca pe o formulă abracadabrantă: ¡Co Ca Lar! În fotografie, prietena lui a ieşit uşor intrigată, dar calul lui Bolivar avea un zâmbet zen.

Est-ce votre anneau, Monsieur?

Aşezat pe o bancă din Jardin Des Tuilleries, pe aleea ce duce spre Musee de L’Orangerie, răsfoiam albumul cu picturile lui Soutine, abia cumpărat din librăria muzeului, când am remarcat un ţigănuş de vreo 15-16 ani, într-o geacă de fâş decolorată, care se îndrepta alert spre muzeu. Cu mâinile înfipte în buzunarele de la blugi, părea teleportat dintr-un tramvai oprit în staţie la Piaţa Sudului. Am început să-l urmăresc pe deasupra albumului, deschis la portretul Micului Patiser, cu care dealtfel, semăna un pic la modul în care îşi ţinea umerii.

Era o dimineaţă răcoroasă de început de toamnă şi, cu excepţia lui şi a câtorva turişti matinali adunaţi la intrarea în muzeu, aleea era pustie.

Ajuns în dreptul băncii mele, s-a aplecat brusc şi s-a prefăcut că ridică dintre frunze o verighetă, pe care mi-a arătat-o, încercând să se apropie de mine.

L-am avertizat în română că, dacă mai face un pas, chem poliţia şi am pus mâna pe telefon. S-a retras vreo doi metri, surprins, apoi a început să mă vrăjească.

– Da’ de ce să chemi, domnu’, poliţia, ţi-am făcut ceva?!

I-am explicat că nu este primul care încearcă să mă facă la buzunare cu trucul ăsta.

– Păi, de un’ să ştiu io, şefu’, că eşti român?!

– Adică, dacă jefuieşti un străin e ok, sau cum?!

– Păi, ce să fac, şefu’, dacă io asta lucrez?

Replica asta m-a enervat teribil.

– Cum adică, mă, a fi hoţ e o meserie, după părerea ta?

– Da’ eu nu sunt hoţ, şefu’!

– Da’ ce dracu crezi că eşti, haiduc?! Tu chiar acum te duci la muzeu să dai cu jula! Crezi că-şi închipuie cineva că te pasionează Nuferii lui Monet?!

– Deci, şefu’, io îi fac decât pă ăia care încearcă ei să mă facă pă mine. Verigheta asta e a mea. Io decât întreb clientu’ dacă a pierdut-o el. Dacă clientu’ zice că e posibil, că stai s-o văd mai bine – sanchi, io ştiu că e a mea, înseamnă că el, în lăcomia lui, vrea să mă facă de verighetă. Şi să-mi dea câtziva Euro pă ea, recompensă. Păi, asta e tentativă de înşelăciune, şefu’!