Ionuţ Şendroiu

Începând cu luna noiembrie, un vânt puternic suflă dinspre Sahara spre Oceanul Atlantic, îmbâcsind aerul cu praf înecăcios. Locuitorii ţărmurilor subsahariene numesc acest fenomen harmattan. Odată cu nisipul, vântul aruncă asupra lor milioane de insecte, unele extrem de periculoase.

Pe noi ne-a surprins harmattanul în Golful Benin. Într-o după-amiaza, am fost inconjuraţi brusc de o pâcla încinsă, portocalie, greu de respirat. Soarele părea un bec roşu chior, iar oceanul, acoperit de praf, fremăta sub noi ca un asfalt care fierbe.

Insectele ne-au invadat spre seară.

Zumzete afro

Când am auzit bâzâitul, eram la calculator, pierdeam vremea pe net. Deoarece nu sunt expert IT, dacă aud un sunet suspect în timp ce stau cu nasul în monitor, dau restart, din reflex. Mi-am dat seama că zgomotul vine din altă parte înainte să se stingă computerul. Apoi m-am întors şi am văzut-o. O namilă de libelulă zbura deasupra dosarului de vaccinari.

Nu am inţeles niciodată cum dracului a reuşit să intre in infirmerie. Era aproape la fel de mare cât dosarul, am aflat ulterior ca libelulele din aceasta specie (Anax tristi), endemică în Africa de Vest, măsoară de obicei 20-22 cm. Practic, au lungimea unui guguştiuc, doar că sunt muuult mai zgomotoase. Bănuiesc că a pătruns în cabinet pe lângă mine, în cursul după amiezii. A stat câteva ore ascunsă printre cutiile cu medicamente până când şi-a mai revenit după furtună, apoi a început sa zboare.

În orice caz, să te trezeşti cu o asemenea creatură în aceeasi încăpere, la 100 mile în largul oceanului, nu e deloc agreabil. I-am facut câteva fotografii.

Concluzia era că, de aici inainte, cât va mai dura harmattan-ul, va trebui sa fiu atent când intru sau ies pe uşă, la eventualele gâze ce s-ar putea strecura odată cu mine.

Am capturat libelula într-un bax gol de paracetamol, pentru a o da afară. Era clar că nu aş fi putut convieţui cu ea în cabinet, nici cu doape în urechi.

Lumina de neon

Am deschis uşa cu grijă. Vântul şuiera fierbinte, iar oceanul bubuia, în beznă. Mi s-au aburit ochelarii instantaneu. În cabinet, aerul condiţionat e setat la 20ºC, dar afară erau probabil peste 30ºC.

Am deschis cutia de carton pe dibuite, eliberând libelula. I-am simţit vibraţia aripilor atunci când a zburat pe lângă degetele mele, luată de vijelie. Nu vedeam nimic, dar simţeam pe piele miile de înţepături mici, ale furtunii de nisip. Mi-am scos ochelarii să îi şterg, încercând să mă uit după libelulă. Era ciudat de întuneric.

M-am intors spre tubul de neon plasat deasupra intrării în infirmerie. Sute de gândaci negri cu picioare lungi, colcăiau pe el, încălecându-se unul pe altul. Pe perete şi pe uşa, duzini de gândaci se căţărau spre bec, mişcându-şi antenele. M-am apropiat să-i fotografiez. Zgomote scârboase, de gândaci storciţi, mi s-au auzit de sub tălpi. Atât cât se vedea în lumina difuză, puntea era plină de insecte care mişunau in toate direcţiile.

M-am întors in cabinet şi mi-am dezbrăcat salopeta cu atenţie, să nu ating vreo gânganie.

Gândacii Papa

Ştiam ca cei mai periculosi nu sunt cei mari şi negri, ci unii mici de circa 1-2 cm, pe care nu îi observi dacă nu eşti atent. Localnicii îi numesc “papa”, iar americanii le spun acid beetles – gândaci acizi. Atunci când sunt striviţi, eliberează o toxină care, în contact cu pielea, provoacă în decurs de câteva ore o arsură chimică de gradul trei. Este de ca şi cum te-ai stropi cu acid sulfuric.

Măsurile de precauţie, promovate prin postere lipite pe pereţii aerogărilor din Ghana şi Nigeria, recomandau ca, atunci când vezi vreunul căţarându-se pe tine, să-ţi păstrezi calmul şi să-i dai un bobârnac. Sau, şi mai eficient, să îl sufli de acolo. Dar asta, repet, cu condiţia să îl remarci şi să îl recunoşti.

Am aruncat salopeta pe jos în baie şi am început să o studiez cu atenţie. Eram în chiloţi şi şlapi, cu camera foto într-o mână şi cu o pensă în cealaltă. Gândacii papa sunt negri cu dungi portocalii pe spate, aşa ca nu este deloc uşor să îi depistezi printre cutele salopetei, care este tot portocalie. Eu insistam insă, ca un tocilar, zgândărind cu pensa fiecare centimetru pătrat.

Uite-l! De undeva, de sub guler a ţâşnit un papa. Agitându-şi antenele scurte, s-a repezit spre perete, începând să se caţere. I-am făcut câteva fotografii macro, stressat totuşi să nu îl scap din ochi. Apoi l-am strivit cu ventuza pentru desfundat chiuvete. Din el s-a scurs o zeama neagră, vâscoasă, care duhnea destul de pătrunzator.

Abia am avut timp să trag pe mine o uniformă curată, că un pacient a sunat la uşă. Evident, simţise o mâncărime, s-a scărpinat şi apoi, senzaţional de previzibil, l-a ars ceva foarte tare…