Copilul cu mai multe copilării
Monica Ionescu
Am fost copilul cel mai norocos din câţi or fi fost. Am fost, de fapt, doi copii într-unul, căci am trăit două copilării. A fost traiul la ţară, la bunicii mei din Moldova, când mă jucam vara în noroaie şi făceam “chirpici” din glod şi clădeam case. Făceam fântâna din ciucălăi şi găleata din cutiuţele de piramidon. Răceam şi mă duceam cu tataia, cu Mobra, la dispensar, să-mi facă doctorul Penicilină şi până acolo îmi treceau şi febra, şi durerile. Mă urcam în toţi pomii aflaţi pe o rază de câţiva kilometri pătraţi, fugeam cu alţi copii la pădure, furam răsărită (floarea soarelui) din lanuri şi porumb de fiert, îi dădeam iubitei mele bunici motive să facă infarct după infarct când apăream răpănoasă şi cu părul lung împrăştiat în toate direcţiile, urlând ca indienii în timp ce mă fugăream cu şleahta de haiduci. Mamaia îmi făcea « cocuţe » (păpuşi) din iarbă, pe care o lega în fel şi chip, ca să semene a om, iar tataia căra cu motoreta harbuji, cărora le mâncam miezul până nu mai puteam respira, cu tot cu sâmburi. O ajutam pe mamaia la curăţat cartofii noi cu o scoică din aia neagră, de râu, în timp ce ea îmi desluşea secretele « înăcrelii », o ciorbă specială, acrită cu chişleag. Adoram să stau cu mamaia, să-mi spună poveştile cu Chipăruş Împărat, plus altele, scornite de ea, cu nişte căpriţe care mănâncă toate fulgerele şi aşa mă păzesc ele în timpul furtunii, în timp ce tataia începea şi el, din marchiză, să spună : « ihiihiii-hiii-hiii, da-păi când eram eu… » şi noi, eu şi sora mea, fugeam repede la el să ne spună continuarea, iar el se prefăcea a sforăi…
Iarna aşteptam cu nesaţ ca mamaia să aducă rufele betonate de ger, să le pună pe sobă şi să miroasă a curat în casă, să ne facă turtiţe cu brânză sau alivenci, sau vărzãri, ori ceai cu un miliard de plante, pe care să îl bem cu pâine de casă unsă cu brânză, care se topea singură, de grasă ce era. Crăciunul era prilej de hălăduit prin nămeţii imenşi, albi şi crestaţi, neîntinaţi de vreo pată, de colindat în toaaate casele până cădea întunericul şi ne mânau bunii creştini spre casele noastre, cu trăistuţele pline de colăcei aburinzi, mere şi nuci şi bănuţii pe care îi numărăm cu ochii sclipind, şi era încununat de colindatul propriilor mei bunici care îmi dădeau cel mai pufos colăcel şi hârtia de 25 de lei pe care o ţineam ascunsă între cărţile de poveşti. Iar de Revelion era « Plugul » – căluţii şi capra – care parcurgeau satul de la un cap, la celălalt, prin toate casele, prin toate fundăturile, pân’ la cel din urmă bordei, de ajungea « capra » să adoarmă de-a binelea… Când veneau şi la noi, eram în curte, căţărată pe căluţi, dansam drăceşte, cu ei, chiuiam şi mângâiam căpriţa, în timp ce tataia cânta la vioară împreună cu muzicanţii din Plug. Un an nou, o viaţă nouă, o bucurie, o renaştere.
În timpul şcolii generale şi, mai apoi, în primele clase de liceu, copilăria mea a însemnat o chinuitoare aşteptare a vacanţelor, să ajung înapoi în raiul din care, ca un înger decăzut, fusesem alungată de începerea şcolii… Dar a însemnat şi week end-urile (aşa le zicem acum) printre betoane, la bara de covoare, înconjurată de mirosul de ghenă, de patine cu rotile, de Pegasuri, de salata de vinete pe care o mâncam pe un coltuc imens de pâine, dându-mă pe bara de la scări de la etajul 6, până la parter. A însemnat şi primul bilet în bancă, de la un băiat care îmi cerea prietenia, cozile lungi de un metru pe care mi le împletea mama şi mi le împopoţona cu funde mari, albe, ciorapii trei sferturi, pe care eram obligată să îi port când mă îmbrăcam în costumul de pionier, seriile nesfârşite de elevi pe care « îi făceam pionieri » la Muzeul de Istorie (seria I) sau la Monumentul Eroului Sovietic (seriile II şi III), planul clasei pe care, pentru că eram comandant de detaşament, trebuia să îl fac şi să mă asigur că îl respectã toată lumea, tocurile mamei mele pe culoarul şcolii, că era învăţătoare şi avea clasa sub a noastră şi, exasperată de debandada de la noi, venea şi o auzeam triluind : « Monii-cuuu-ţaaa » şi înlemneam, ştiind ce mă aşteaptă acasă…. Mirosul clasei de şcoală şi globurile mari, albe, spânzurate în tavan. Prima mea lecţie de chimie, olimpiadele şi concursurile diverse, între pionieri, excursiile în aceleaşi locuri pe care ajunsesem să le urăsc, pielea jupuită a scaunelor din autocarele alea îngrozitoare…
Mai însemna veselia lui tata, pe care îl vedeam rar, fiindcă, inginer agronom fiind, stătea numai pe tarlale şi venea acasă după ce termina «planurile », mirosind a pleavă, a motorinã, a struguri, a cărţi şi rebusuri Flacăra, pe care tot el m-a învăţat să le dezleg, în timp ce ascultam duminica, la radio, transmisiunile meciurilor de fotbal. Voioşia lui luminoasă, nesfârşitele şiruri de amici invitaţi la chermeze, dansurile şi poeziile pe care i le scria mamei mele, sutele de trandafiri furaţi pe care îi aducea noaptea, de pe unde venea, ca să fie iertat… discuţiile lor şoptite, certurile înfundate, să nu îi auzim, fâşâiala caietelor mele în care îmi strecura un bănuţ, să-mi cumpăr o prăjitură.
Serbările nesuferite, când trebuia să port o coroniţă prea grea pentru mine mai mereu şi să ard de nerăbdarea de a vedea ce cărţi am la premiu. Pupăturile mamei mele pe pletele eliberate, în sfârşit, din cozi, şi mândria lui tata când mă urca pe umeri, cu tot cu coroniţă, şi mă întreba încotro vreau să decolăm. Primul banchet, în clasa a 8a, când am dansat cu Dragoş, băiatul cu ochi albaştri. Treapta luată la liceu, când am greşit cea mai simplă problemă de matematică, noii mei colegi, clădirea liceului, impresionantă, care lăsa o greutate mare pe ochii şi umerii mei, prima piesă de-a lui Caragiale jucată într-o sală de teatru a Casei Armatei, îmbrăcată în costum de Ziţă, primul chiul organizat, cu aprobarea profesorului de românã, care trăia într-o lume necunoscută nouă, iezilor… Dorinţa mea nebună să devin medic şi primul compendiu de embriologie, despre care habar n-aveam ce înseamnă, dar pe care l-am citit fascinată, cum puteam, şontâc-şontâc, şi-am ajuns la concluzia că trebuie să devin neonatolog, deşi nu ştiam ce-nseamnă exact.
Scrisorile iubitoare şi înţelepte ale bunicilor mei. Scrisori. Foi de hârtie cerată, maro, de împachetat, pe care scriau nesfârşite lacrimi de dor. Batistele pe care le fluturau de fiecare dată când trebuia să mă întorc de la ţară, la oraş; bunica ştergând o lacrimă cu un colţ din basmaua verde, cu dungi colorate. Frumuseţea lor, a celor doi bătrânei, stând în colbul ridicat al drumului, ca două porţelanuri din muzeu, şi durerea mea, ştiind că, în urmă, vor răscoli fiecare colţ căutând ceva uitat de mine, ca să-l plângă pe copilul plecat…
Şi dorinţa mea, din ce în ce mai avântată şi nepăsătoare, iraţională, ca un curent electric prin vene, în loc de sânge, de a fi om mare !
Şi-am devenit om mare. În ziua de 27 decembrie 1992. Când tata a plecat puţin. Şi-apoi, în octombrie, 2000, când a plecat şi mamaia mea înţeleaptã. Şi, în final, în decembrie 2008, când, obosit şi plin de dor, tataia şi-a spus ultima poveste.
Şi n-am mai putut schimba niciodatã momentul acela când mi-am dorit să nu mai fiu copil.
Decât articole lipsite de umor la care nu știi la final unde e poanta :)), mai bine din acestea pline de emoții și amintiri din copilărie 🙂
Fata, stii ca te iubesc, dar nu ma mai face sa plang la prima ora, am si eu niste standarde. >:D<
As scrie mai mult, da’ s departe si nu stiu de ce ecranul e cam incetosat…
trebuia sa radem, sau ce?
@Megami 🙂 si la mine … dar trece 😉
Asa, ca sa moara Nica Apetrei de ciuda!
“… cozile lungi de un metru pe care mi le împletea mama şi mi le împopoţona cu funde mari” şi le lega de prichiciul sobei, de crapau mâțele jucându-se cu ele …
Monica, vrei să fii soţia mea?
Am ştiut eu că, dacă i se dă mână liberă de la direcţiune, Monica Ionescu asta o să facă numai prostii. Acum ne şantajează emoţional. Şi strică gusturile cititorilor cu texte lacrimogene! [-(
Mă duc să-mi suflu nasul, mă scuzaţi!
În sfârșit mai aud și eu pe cineva care știe de chișleag.
Copii ca odinioară nu se mai fac azi.
@sebra: Pai daca nu ai intrebat pana acum … 😀
Ma scuzati, era vreo gluma în acest text? Sau le-a scos Julius pe toate? 😐
mulțumesc Monica Ionescu
@Belle d”Imagination: Adevăr mare grăit-ai.
Azi se fac în mare, mare pripeală; nici n-ai timp să te gândeşti bine la cum ai vrea să iasă.
De la Ion Creanga nu am mai intalnit un text cu atata incarcatura emotionala …
PS offtopic:
Eu mereu am impresia că sunt spiritual, dar că voi vă votaţi ca la Eurovision.
Hai, spuneţi-mi că n-am dreptate, că trebuie să plâng şi eu din ceva.
@sebra:
si aplicatiile practice ale glodului.
ca daca-i intrebi pe astialalti, stiu sa-ti spuna doar ca glodul e chestia pe care chica pearja.
@Dan1: Glumele sunt rezervate pentru ediţia de print.
Ce-s aia copii?
@Dan1: sa nu-mi spui c-ai citit textu’! =))
Deci, ca sa stea el linistit sa asculte meciurile (si nu sa-l bazai la cap) iti dadea o Flacara (Scanteia fiind pentru WCul din curte) si-ti zicea: “Ia de-aici fata tatei un rebus si sa nu te mai aud pana diseara” ….
@Ana: Nu, ca e lung si ma plicti! De-aia voiam sa stiu unde e vreo gluma-doo ca sa citesc decât acolo! :))
@RoseN: Rozico, daca vrei iti explic eu ce sunt copiii, ba mai mult iti arat si cum se fac. :))
@ Monica: Fina, da’ di ce nu pui tu mâna să scrii o carte? ha?
PS: te iubesc, fată!
Iată că, în sfârșit, Consiliu de Administrație al DC a acceptat să vadă realitatea: nu putem face cititorii să râdă! Și atunci a indicat noua direcție editorială: să-i facem să plângă!
Mie îmi convine, mă descurc mai ușor pe direcția asta și de-abia aștept să le povestesc cititorilor despre o amică din copilărie, care a murit de frig în stradă, chiar în seara de Ajun, după ce i s-au terminat chibriturile.
@Xanax: si tu ai chicat testul… in glod nu chica perje, ci cherje/chierje 😉 😀
@RoseN: vezi că știe Sebra … are trei
Un articol lung, fara poze. Citesc mai tarziu, cand am timp
@dc:
nu suntem toti moldovenii din Botosani, uai! 😛
@Xanax: nu-ti face griji, nimeni nu-i perfect 😀
@dc:
in Botosani? chiar nimeni 😀
In urma unei analize atente a textului, cred ca stiu unde era gluma care a cazut la cenzura. Ete:
“Şi n-am mai putut schimba niciodatã momentul acela când mi-am dorit să nu mai fiu copil, mai alea de când public pe DC si vad cât de imaturi si copilarosi sunteti!” =))
M3bis, S.O.S.! Om la moderare! Din cauza la o simpla ànáliza! 🙁
@geo:
Eu știu de doi. Știi tu ceva ce eu nu știu? 😕
Daca ma apuc sa va povestesc copilaria mea, va faceti harakiri, direct! Da nu le am cu naratu’ – norocu’ vostru! :((
Păcat că nu am putut citi mai mult din acest text, care părea frumos și sensibil.
M-am oprit la “Mă urcam în toţi pomii aflaţi pe o rază de câţiva kilometri pătraţi” și m-am întrebat câți ani pătrați or fi trecut de atunci? Câte kilograme pătrate de amintiri s-or fi adunat?
@sebra: la masa … când așezi masa nu pui patru tacâmuri ? =)) =))
@geo,
auch! pe ala mare nu-l numarasem. 😐
Ma bucur ca va preocupa binele meu :)) (mai ales NNA a fost tare dragut, cum vrea el sa fie de ajutor :)) om de nadejde)
@RoseN: De la pozele cu tine pe vas i se trage, nu-ti imagina ca e asa saritor cu oricine. :))
@Serban: E ca-n bancu’ ala cu sergentu’:
– Care din voi e student la matematica?
– Eu, sa traiti!
– Atunci tu lasa lopata, ca nu e de tine sapatu’! Ia târnacopu’ si extrage radacinile!
Patrate, banuiesc eu! :))
Vreti emotii? Monica, beat this:
http://abjectu.ro/2011/04/poveste-cu-vorbe-mici-poveste-pentru-manoleasca/
@nimeni (tuturor): cea mai simpla problema de matematica pe care am gresit-o la treapta I a fost: “suma a trei numere nenegative este 0. Care este fiecare numar?” Acum intelege toata lumea de ce scriu chestii fara glume?
@monica: Iar eu, când eram copil, am vazut cum au împuscat-o pe mama lui Bambi. 😐
@Dan1: Naspa. Acum te inteleg mai bine :))
@Ozzy: =)) =)) =)) Cred ca am avut aceeasi copilarie, ca si eu mi-o amintesc pe fetita!
@monica: Monica, la comentariul numărul 44 credeam că ne dai o problemă de matematică, nu că ne descrii cum se face guvernul.
@Radu Vasile: Domnule, poate ne explicaţi şi de ce nu mai scrie nimic de la o vreme domnul în cauză. Că scria bine.
@Marian S: pai, na, am si zis ca d-aia nu ma pricep la glume! 😀
@monica: Lasă că mă pricep eu suficient pentru amândoi. 🙄
Nici aici nu scapam de vechii nomeclaturisti 🙂 ca si Ponta a inceput asa discret cu o sefie de detasament ….
@Marian S: Bine, ma, da’ sa stii ca eu accept DECAT inelel de la freywille, cu hundertwasser sau kilmt, ca sa stii. 🙂
@monica: Vaaaai, da, asa ce-mi plac si mie! 😡 Daca iti ia modelul gresit te scap eu de el. Inel, nu barbat, pe ala poti sa-l pastrezi. :))
@Mariana: pffff, nici n-am apucat sa corectez, fata…
@monica: Las’ ca-ti ia hundertwasser daca nu gaseste kilmt. :))
@Mariana: E Klimt, anyway :), dar aveti dreptate, Picasso e demodat rau, iar in loc de Hundertwasser (care decora termocentrale) mai bine un Gaudi ceva …
@Alt Marian: Aaa, doh, era o gluma, normal ca n-are cum sa gaseasca kilmt din moment ce e klimt. 😉
Am facut ore acum cativa ani cu o fetita care mi-a povestit ca nu iesise niciodata din Iasi. Bunicii traiau, dar locuiau in oras. Fusese la mare, dar niciodata nu mersese la sat, nu stia cum arata o vaca .M-am cutremurat la gandul unei copilarii printre betoane ,eu, care avusesem norocul sa cresc libera ,rasfatata ,adorata de strabunica mea, intr-un sat de munte.
Femeie buna ,desteapta, citita ,cu minte clara si suflet tanar desi trecuta de 80 de ani . M-a crescut , m-a invatat numele ganganiilor si plantelor , m-a invatat germana ( ea se nascuse in 1900, prinsese 18 ani de ocupatie austriaca , aproape toti cei din generatia ei vorbeau nemteste cursiv .)
Copilaria mea s-a ispravit la moartea ei , si azi am pomenit de ea , de fapt inca o jelesc. Iar moartea tatei ,naprasnica , care nici nu mi-a lasat vreme sa-mi iau ramas bun , la nici doi ani dupa disparitia ei , mi-a pus si mie in mana un compendiu de medicina .La varsta aceea habar nu mai am cat voi fi priceput .
Am avut si eu doua copilarii , cea de la oras a avut frumusetea ei – cu mersul la filme, cu orele de la clasa de teatru -la Palatul Copiilor, cu olimpiadele la romana si istorie – in paralel cu cititul pe sub banca in orele de matematica si fizica , cu jocurile din fata blocului .
Dar cand mi se face dor de copilarie , mi-i dor de copilaria de la munte .Parfumul fanului cosit zilele astea prin parcuri ma arunca in trecut , e madeleine mea :). Imi este dor de zapada de acolo, de aroma de tamaie raspandita de lemnele de brad , de jocul flacarilor , dansand pe peretii odaii in timp ce ascultam o poveste sau o intamplare din copilaria bunicii sau a mamei , de matul care ma trezea dimineata ,torcand fericit ,cu labutele reci si ude de roua , de caii pe care-i cerseam de la vecinii care aveau , sa fac ” o tura ” calare , pana cand acestia cedau ,spre spaima strabunicii , pentru ca erau cai aprigi, care uneori isi nenoroceau stapanii- si care , totusi, nu si-au pus mintea cu mine …de cainele inhamat la saniuta .:)
Bine ca am apucat, bine ca am ce-mi aminti. Nu stiu cat va mai exista satul, satul romanesc in general…, tineretul e aproape tot plecat sa munceasca in Germania , s-au inchis si minele, si fabricile de incaltaminte , din fabrica de mobila si din filatura a ramas doar umbra a ceea ce au fost. Fanul – ca altceva nu prea se face acolo – e muncit cu truda de oameni prea batrani ,resemnati de-acum cu gandul ca urmasii s-au facut “domni” prin strainataturi ” ,si nu mai vin acasa decat pe fuga.
Au inflorit , in schimb ,gaterele ,scandurile pleaca spre Occident , raman in urma muntii pustiiti si cioatele .
N-am vrut sa sune patetic ,pur si simplu m-am regasit.
@Mariana: Ce Doamne-iarta-ma e alea “hundertwasser” si “kilmt”? In caz ca-mi cere nevasta-mea! Sau mai bine sa formulez asa: “Pentru un prieten întreb!”
noroc ca am scris ” la spartul targului ” , la ora asta poate scap fara sa ma intrebe nimeni ce-am cautat pe google , de-am nimerit aici 🙂
@raluiuliana: Bah, ce-ncercati voi sa faceti aici? Aicisa (ca sa formulez asea, mai “trendy” sau “mainstream”) Asta e (sau era) un site usor misogin, de glume, si… ma rog, întelegeti voi!… Va rog, va implor, nu-l transformati într-un site lacrimogen!
P.S. Cms, unmihai, Ciprian… Julius! M3bis,,, Sprijiniti-ma!
@M3bis: Si va rog, corectati si pe-acolo… pe unde am bagat prea multe virgule… sau alte greseli de-alea…
pai ..m-a luat valul. Si-apoi, ziceam ca ,oricum, dat fiind ora,perspectiva de a citi cineva un roman kilometric iscalit de altcineva, care nici nu-i vedeta pe aicisea, e mica 🙂
Dpmnu’ Dan(one) – de fapt, adaptat la graiul nostru , in Bucovina mea vi s-ar spune ptisleac , sa stiti ca e vina Monicai ,ea a inceput prima ! Pe ea s-o puneti la colt!
@Dan1: E pictori bre si e Klimt. 😛 Iar neste domni talentati de la firma de bijuterii Frey Wille au scos colectii bazate pe stilul astora si nu numai. Eu zic sa ai grija, un inel e minim 200 eur… poate nu-ti cere nevasta!
@raluiuliana: “ptisleac”? Adica cum? :-/
@monica: Bine, Monica. m-am interesat de inele. Acum trebuie să vedem, să facem cumva, că trebuie să-ţi iau măsura la deget. 😯
Fetelor, de ce nu va apucati voi de scris carti, talent vad ca aveti …
69. Deci 69.
Gata, mă simt mai bine deja.
@Marian S: Deci, sa nu-ti mai dau masura… a? :))