Julius Constantinescu

Taximetristul pe care l-am oprit la întâmplare noaptea în Sofia, după ce căutaserăm în zadar un taxi recomandat de hotel, semăna izbitor cu taximetriştii de la “Pelicanul”. Când ne-am aburcat în taxi şi a descoperit că nu ştim nici o boabă de bulgară, şi-a dezvelit cariile într-un rânjet larg: ce pleaşcă! I-am arătat cartea de vizită a hotelului şi a continuat să zâmbească prietenos, făcându-ne semn să stăm liniştiţi – ştie el unde e.

Deşi afişa un tarif normal (aşa, ca Taxi Pelicanul), undeva în jur de 0,7 leva/km, nu făcuserăm mai mult de câteva sute de metri şi aparatul indica deja vreo 6 leva, iar cifrele continuau să se învârtă cu mare hărnicie. “Băi, ia fiţi atenţi la aparat. Am făcut deja vreo 8 kilometri”, a remarcat unul dintre noi. Am început să vociferăm şi să-i arătăm aparatul. O vreme s-a prefăcut că nu pricepe ce vrem, dar, când tonul a devenit ameninţător, a încercat să detensioneze situaţia etalându-şi cunoştinţele de limba română. “Ce faaaci?”, a întrebat trăgând pişicher cu ochiul, încântat să ne arate că s-a prins de unde suntem (cred că şi-a dat seama după înjurături, probabil i le mai adresaseră şi alţi clienţi din România). Văzând însă că aparatul de taxat continuă să ne preocupe, s-a lăsat păgubaş şi a condus în tăcere mai departe.

Pelicanul bulgăresc gonea plin de zel pe străzile, străduţele şi aleile Sofiei, însă hotelul, aflat la doar 3 kilometri de locul în care urcaserăm în taxi, continua să rămână ascuns undeva în întuneric. “Băi, ăsta ne ocoleşte fără nici o jenă. Ia scoate GPS-ul!”, i-a spus cineva soră-mii, iar sor-mea şi-a scos telefonul şi a repetat, la intimidare: “Staţi aşa, că pun acuma gi-pi-e-sul”

Cuvântul GPS, repetat de fiecare dintre noi, a avut un efect miraculos: preacinstitul taximetrist s-a animat brusc, a vârât nasul în telefonul soră-mii, să se convingă că nu blufăm, şi a piuit alarmat: “GPS?” Apoi s-a lansat într-o lungă interpelare în limba bulgară, arătându-ne cu mâna undeva în noapte – în direcţia hotelului, cum ar veni. “No GPS!”, a mai făcut o ultimă tentativă de a ne convinge să renunţăm, că ştie el unde e. Arăta cu mâna spre telefon şi făcea un gest de mirare, din care am dedus că ne întreba, cu candoare, de ce am pornit GPS-ul. Sor-mea i-a descris cu degetul un cerc, arătându-i că ne ocoleşte şi că ştim asta, în timp ce eu urlam, în româneşte: “Fiindcă eşti un şnapan, de-aia, tâlharule!”

Nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată pe cineva mai jignit decât preacinstitul coleg de la Pelicanul bulgăresc în momentul în care a înţeles că-l acuzăm făţiş că ne ocoleşte. Am citit durere în ochii lui. Îl rănisem. S-a întors la volanul lui şi a refuzat ostentativ să mai răspundă, prefăcându-se că nu aude, deşi îi zbieram în ureche.

În două minute am ajuns la hotel. Ni l-a arătat în scârbă – într-acolo ne ducea, întins, nu trebuia să-l acuzăm pe nedrept.

Fiind supărat, a refuzat să intre în parcarea hotelului. A tras pe marginea drumului, într-un loc neluminat, şi ne-a invitat să coborâm. Cursa făcea 12 leva (puţin peste dublu) şi i-am făcut semn să aprindă plafoniera. N-a aprins-o, ca să-mi arate că e în continuare şucărit. Am scos din portofel o hârtie de 10 leva şi două de 2 leva, un mic bacşiş menit să-i mai ia supărarea, şi am dat să cobor.

Nu deschisesem bine uşa, că a pornit tărăboiul. Urla în bulgăreşte şi îmi arăta 6 degete, pe care aproape că mi le-a băgat în ochi. Mi-a fluturat prin faţă trei bancnote de 2 leva, în timp ce ţipa şi îmi arăta, cu cealaltă mână, aparatul de taxat – îi dădusem doar 6 leva, tâlharul de mine!

Am mai scos o hârtie de 10 leva, i-am aruncat-o între scaune şi i-am răspuns, cu oarecare întârziere, la întrebarea “Ce faaaci?” de mai devreme:

– Te bag în p…. mă-tii!