Ina_adevărata

Într-o dimineață, ne-am trezit cu oamenii primăriei descărcând banca dintr-un camion. Era o vechitură cu urme de vopsea cărămizie; ai fi zis că s-a plictisit acolo unde stătea de câțiva ani și și-a cerut transferul la noi în cartier.

Noi aveam la scară o băncuță albastră, montată demult de cîțiva colocatari la o muncă patriotică și-o țuică. Așadar, când au venit muncitorii cu vechitura, doamna P. i-a întâmpinat stând pe vechea băncuță a blocului.

– Da’ aicea aveți bancă, doamnă!, a observat un muncitor cu simț organizatoric. Ducem în altă parte, unde nu sunt bănci!

– Da’ de ce?! De ce tot la alții? Că suntem și noi bătrâni și bolnavi! Ce, asta-i bancă? Nici nu are spătar! Și mai e și la soare!, a argumentat doamna P., disperată. Și în plus, asta nu e a primăriei! E proprietate privată!, a găsit ea argumentul suprem, văzând că muncitorul se lasă greu.

S-au apucat să îi caute loc jerpelitei. Aici era prea în soare, dincolo- prea pe spațiul verde. Sătui de mutat banca de colo-colo, oamenii au lăsat-o lângă alee și duși au fost.

Doamna P. s-a mutat victorioasă pe banca nou-venită. Următoarea oră și-a petrecut-o în triumf, strigând după toate pensionarele cartierului să le anunțe că a primit bancă de la primărie. Banca devenise victoria ei personală, cadou făcut ei de însuși primarul.

Euforia prinse a se spulbera când vecinele – obișnuite ale vechii băncuțe albastre – începură să pună întrebări: dar de ce mai era nevoie de încă o bancă, să se adune tot cartierul la ele la scară? De ce să stea aici și nu dincolo? De ce dincolo și nu dincoace?

Doamna P., înțelegătoare, le explică întâi că banca e a ei, a primit-o personal din partea primăriei și că are dreptul să decidă unde o montează. După ce nici una din explicații nu fu bine primită, trebui să privească îmbufnată cum vecinele încep să facă balet cu banca ei, mutând-o de lângă alee sub catalpă și de sub catalpă sub nuc. Mai striga din când în când, cu superioritatea omului care știe mai multe decât spune:

– Nu e voie să stăm pe spațiul verde! Nu e sănătos să stăm sub nuc!

În fine, ajunsă sub nuc, banca păru a-și fi găsit locul. Fu imediat ocupată de un cârd de pensionare, care încinseră cu această ocazie o sărbătorească bârfă. Doamna P., ultragiată, rămase singură pe vechea băncuță albastră de la scară, refuzând să participe la inaugurarea băncii ei de către vecine.

În dimineața următoare, doamna P., șezând pe băncuța albastră, refuză să răspundă la salutul oricăreia dintre dușmancele care au participat la îndepărtarea băncii ei (ce zic eu, îndepărtare? Furt. Furt pe față!). Între timp, scorojita fusese folosită de un grup de copii la jefuirea unui corcoduș, iar acum stătea stingheră sub bara de covoare. Cînd banca ajunse deja în dreptul locului de joacă și pe ea se așezară niște bunicuțe “din blocul ălălalt”, doamna P., strivită de atâta nedreptate, își aduse un scaun și îl așeză lângă băncuța albastră, acolo unde ieri stătuse banca ei. Se așeză oftând și începu a privi tristă această lume, care se duce de râpă din cauza nesfârșitei răutăți a oamenilor.