Monica Ionescu

Căldurile plăcute şi zglobii de la sfârşitul unui Iunie obosit ne-au determinat, mai mult pe Iubitu’, decât pe mine, să ne programăm o excursie “cu băieţii” la un pescuit deloc sportiv şi cât mai alcoolizat.

Este un fapt îndeobşte cunoscut acela că peştii, mai ales crapii, sunt mari amatori de cutii cu bere de la gheaţă şi uischi, în special single malţ, toate aceste alcooluri conţinând elementele nutritive specifice acvaculturii ecologice (hamei, orz, etc.).

Mi-a fost prezentată, aşadar, această iniţiativă de week-end în culori cât mai deschise, pastelate, în aşa fel încât să îmi doresc să rămân la domiciliu pentru a face curăţenie, fără riscul de a fi deranjată cu diverse solicitări (dă-mi şi mie un sandwich; nu mă mai atinge cu firul aspiratorului; mi-e somn, când termini cu aspiratul, că e gălăgie!?; auzi, iubito, da’ nu pui masa?, dă-le naibii de geamuri! etc.). Pentru că am fost antrenată în războiul de guerilla în cei câţiva ani de căsnicie, aceste planuri n-au reuşit deloc să mă impresioneze, consecinţa fiind că am plecat în excursie noi doi şi naşii, plus un grătar. Într-un fel, semăna cu planul “uichend la pescuit cu băieţii”, doar că am completat formula adăugându-i un grătar, promisiunea să conduc la întoarcere şi că nu îi fac iar figurile cu taxa pentru doi.

Zis şi făcut. Ţinta noastră: insula. Am ajuns cu bine, chiar şi grătarul căruia abia i-am făcut loc printre desagii cu scule şi minuni. Pe drum, fiindcă am fost foarte cuminte, mi s-a acordat titlul nobiliar de “pescăruşu’ lu’ tata”, motiv pentru care am dat din coadă şi m-am umflat în pene toată ziua.

Ne-am aşezat cu toţii la posturi, cu excepţia naşei, că ea voia să facă nişte plajă şi, oricum, n-avea nicio treabă cu pescuitul.

Mi-am văzut liniştită de băţul meu, distrându-mă ca de obicei, timp în care băieţii au dat pe gât tot ce se putea lichid, în afară de apă, bună doar pentru spălat pe mâini, şi au urmărit cu o răbdare demnă de-o cauză mai bună lansetele înşirate pe rod pod. Senzorii tăceau mâlc.

Când soarele începuse să prăjească până şi cărniţa de grătar din lada frigorifică, cei doi beţivani pescari profesionişti au început să-şi strângă sculele, fin’că “nu merge, dom’le, ăştia au dat drumul la apă, i-au hrănit, e prea cald, n-am aruncat destul porumb…”, în fine, scuze pescăreşti, şi s-au apucat de băut mai dihai, până când le-a venit de-un scăldat, prea se încinseseră. S-au aruncat, desigur, în baltă, fără să abandoneze paharele cu băuturi, pe care le sorbeau ca şeicii în piscinele cu petrol.

M-am tot mutat, că mă tot deranjau, ţipau, făceau gălăgie, vorbeau încontinuu, se stropeau, plonjau de pe mal ca nişte copilandri retard fericiţi, practic nu respectau niciuna din regulile care mie îmi fuseseră inoculate cu forţa vorba bună!!

Se vede, însă, treaba că singura regulă cinstită e aceea că peştii nu respectă nicio regulă, aşa încât “pescăruşu’ lu’ tata” a început să prindă nişte ciortănaşi burtoşi, ceea ce i-a determinat pe colegii pescari să se repeadă din nou la scule şi să le înşire, gratulându-mă cu nişte urări şi complimente pe care nu le pot reda, fiindcă sunt o doamnă.

După ce m-au interogat bine (“zi drept, cu ce dai? porumb? pătrăţel? cocoloş? pufulete??”), le-am răspuns că dau cu râmă (la mişto) şi s-au repezit în momeli ca turcii, incurajaţi de sfaturile mele tehnice. Fiind în plină expansiune, au început şi să-mi invadeze spaţiul meu, considerând că ăla e “locul” pe care doar pescarii serioşi, profesionişti, îl pot ocupa, aşa că, încet, încet, am ajuns cam ca România după războaie, din ce în ce mai înghesuită, pe o pălmuţă de pământ, şi cu tezaurul furat!

Dumnezeu, însă, în acea zi a fost pescar amator, aşa că ei n-au prins nimic, aruncând vina din nou pe calitatea îndoielnică a nadelor, a apei, a momelilor, a vântului care nu bătea, “iubita, tu ne minţi!”, “zi-ne cu ce dai!!!”, în timp ce eu scoteam al 6-lea ciortan chiuind şi gesticulând ca să le fac în ciudã.

Când a venit domnul cu taxa, jumătate de oră am pierdut explicându-i că doar eu pescuiesc, băieţii se distrează.