Monica Ionescu

Vineri, nu ştiu de ce, spre deosebire de alte zile, am fost curios de întoarsă pe dos. N-am avut chef de nimic, am lucrat într-o lene vecină cu leşinul, am fost foarte puţin ţâfnoasă şi, ciudat lucru, foarte amuzantă. Am răspuns în răspăr şi, de fapt, colegii m-au cam ocolit, de teamă să nu se contamineze de atâta bună-dispoziţie, fiind totuşi vineri.

Deşi gingăşia este una din calităţile mele cele mai demne de menţionat, în afară de o inteligenţă ascuţită şi atoateştiutoare, toată ziua m-am purtat ca un şofer de maxi-taxi, cu excepţia faptului că nu am mâncat seminţe în timp ce număram încasările şi vorbeam cu ceilalţi colegi să văd care la ce capăt de linie se afla, să fac timpii cursei. În rest, am gonit criminal cu maşina prin oraş, am stropit trei sau patru doamne în vârstă aflate pe trotuar, doi copii cu mame ieşiţi de la şcoală, n-am lăsat niciun alt participant la trafic să-mi taie faţa, cum fac de obicei, fără să-l aghezmuiesc niţel, într-un cuvânt, m-am comportat ireproşabil, ca o lady.

Şi, pentru că viaţa uneori e ca o cutie de bomboane, vineri a fost rândul uneia tip caramea, aşa că am fost nevoită să îmi perind sarafanul decent, tocurile roşii şi oasele obosite prin clădirile unor instituţii publice, pentru depunere şi/sau ridicare de diverse documente.

Într-unul dintre birourile de unde aveam de luat anumite hârtii care adevereau o stare de fapt (nu ştiu dacă aţi observat, dar cu cât mai evidente sunt anumite lucruri, cu atât e mai mare nevoia ca nişte instituţii să le reconfirme), funcţionarul acrit m-a primit exact aşa cum mă aşteptam: nu şi-a ridicat nasul din hârtii, ostentativ şi răutăcios, ca toţi funcţionarii, iar dacă şi l-ar fi ridicat, oricum nu l-aş fi observat, pentru că era ascuns în spatele unui deal de bibliorafturi (foştii Codri ai Vlăsiei).

I-am adresat un “Bună ziua” zaharos. Niciun răspuns, nici măcar mormăitul obişnuit al angajatului la stat. Omul îşi vedea liniştit de hârţogărit şi tastat lucruri, că se auzea zgomotul specific unei astfel de acţiuni.

– Bună ziua, repet, acidulându-mă şi eu, pe loc.

– …

– Am venit să ridic nişte documente. Numele meu este …, şi încep să turui din ce în ce mai arţăgoasă care îmi e păsul.
Vârrrrşt! Omul dispare. Rămân singură, frustrată de lipsa vreunei replici, chiar şi a uneia răstite, cum e obiceiul pe la noi, şi încep să mă montez pentru discursul tăios pe care urma să i-l ţin cu privire la acest comportament reprobabil într-o instituţie publică. Omul meu reapare în 3 minute, cu un plic, mi-l întinde, îmi pune sub nas un ceaslov, mimează să semnez şi-apoi ridică ochii spre mine.

O privire albastru-cicoare mă mângâie pe păr, pe frunte, pe obraji. Un zâmbet alb şi pufos, ca un tort diplomat, mi se lipeşte pe retină. Cu un glas de clavecin atins de mâinile lui Mozart, nenorocitul mi se adresează galeş:

– Mai aveţi vreo întrebare, doamnă?

Şi, fiindcă nu puteam să permit unui astfel de specimen odios pe care îl îmbuibăm pe banii noştri să se comporte în halul acela, îi răspund înţepată:

– Da. Ştiţi cumva cum o să fie vremea? Şi ies fericită, savurând momentul în care, deşteaptă fiind, am fost deasupra lucrurilor.

Afară ploua milităreşte.