Julius Constantinescu

Primul meu Crăciun în Bucureşti nu mă găsea într-o dispoziţie sufletească prea grozavă. Apropierea vacanţei, faptul că nu cunoşteam pe nimeni în oraş şi salariul mizerabil, care nu-mi permitea să plec nicăieri, carevasăzică singurătatea ce mă păştea taman de sărbători, toate astea apăsau cu greutate asupra mea. Să adăugăm şi că mă chinuia o pârdalnică de măsea, iar stomatologii costau bani. O să mă opresc aici cu enumerarea suferinţelor mele, dacă sunteţi interesaţi de poveşti deprimante de sărbători vedeţi că a scris şi Hans Christian Andersen ceva pe tema asta.

Iată-mă deci la redacţie, în ultima zi de dinaintea vacanţei. Cu generozitatea pe care unii dintre voi mă tem că o cunosc, compania le-a oferit angajaţilor Jurnalului Naţional o primă de Crăciun constând în biscuiţi, mezeluri şi o sticlă de şampanie de calitate îndoielnică. N-am luat mezelurile şi biscuţii fiindcă mi s-a părut degradant (pentru actualii angajaţi de la Jurnalul: să ştiţi că nu e nici o ruşine să le luaţi; atunci erau alte vremuri, la sfârşitul lunii primeam o chestie care se numea salariu). În schimb, naiba ştie cum, făcusem rost de trei sticle de şampanie, cu care plănuiam să ajut puţin spiritul Crăciunului.

Lumea plecase care-ncotro, făcându-şi urări vesele şi promiţându-şi să se revadă hăt, taman la anu’, iar eu stam nehotărât în capătul unui hol unde ajungea vag o lumină murdară, neştiind încotro s-o apuc. Într-un târziu, m-am îndreptat cu paşi târşâiţi spre lift – n-avea rost să mai amân, mi-era totuna.

Nu eram ultimul. Până să vină liftul, din maţele întunecate ale Casei Scânteii a apărut şi Petreanu. Contrastam vizibil: el avea o geantă pe care o ţinea ştrengăreşte pe umăr şi afişa o mină optimistă. Munca se terminase, urma o binemeritată vacanţă – nici o grijă până hăt, taman la anu’! M-a bătut prieteneşte pe spate, cu bunăvoinţa pe care oamenii o arată de regulă atunci când scarpină între urechi un câine al străzii:

– Ce faci, Julius?

– Ia.

El avea mâinile libere – nu era nevoit să se umilească strângând la piept pungi cu mezeluri sau şampanie. Promisiunea zilelor de vacanţă îi îndulcea sufletul, şi asta i se citea pe chip.

M-a petrecut până la parter cu buna sa dispoziţie şi aproape că uitasem de amărăciunea mea, când, fără nici un fel de avertisment, fundul pungii a cedat. Zgomotul de sticlă spartă a răsunat ascuţit, ca un pumnal pe care soarta mi-l înfipsese încă o dată în inimă.

Nu vom reproduce aici remarca pe care am făcut-o privind cu obidă la pârâiaşul de şampanie care se scurgea pe pardoseala din marmură a Casei Scânteii. Să spunem doar că Petreanu a găsit-o atât de amuzantă încât a izbucnit într-un râs de nestăvilit – puternic, clar, din inimă.

Petreanu dispăruse de mult învăluit în ninsoare, dar râsul său homeric încă îmi răsuna în urechi. Am mai privit o dată în urma lui, am stins ţigara sub talpă şi i-am urat, printre dinţi:

– Sper să putrezeşti în Iad, Petreanu!

Noi, comuniştii, avem un mod special de a crede în Dumnezeu.