Alina C.

Nunțile… un prilej minunat de a fi alături de cei dragi. Se aplică mai degrabă la prieteni. La rude ai obligația să mergi. Când e vorba de rudele din județul Buzău, este caznă de-a dreptul. N-ai mașină, așa că iei trenul – personal, desigur. Numai personalul răzbate în acest județ mirific. Din oraș, iei microbuzul și ajungi în ținutul sălbatic dinspre Valea Siriului.

Rudele te întâmpină cu cea mai mare căldură și ospitalitatea specifică zonei:

– Ați venit deja! Ați ajuns cam devreme, nunta e abia mâine, dar ne bucurăm că ați venit! Poftiți.

Pregătirile sunt în toi, numai de tine nu au ei timp, așa că te expediază la alte rude. La mamaie, e bătrână și nu se mai poate ocupa de nimic, stă într-o singură cameră dintr-o casă dărăpănată, restul e nelocuită. Rudele ar fi vrut să facă din timp curățenie ca să ne simțim bine acolo, dar n-a fost timp, cu atâtea pregătiri.

Ne luptăm câteva ore cu pânzele de păianjeni, scoatem lenjeria de pat de la naftalină, o scuturăm, o aerisim. Inutil, generații de naftalină au zăcut în lada de zestre a lui mamaie cu lenjeriile de pat. Facem rost de un aspirator. Și aspirăm de cu ziuă până-n seară, mai ales salteaua, pernele și pânzele din jurul patului. Nu dormim prea bine, chiar rău de tot, dar dimineață dăm pe gât câteva shoturi de cafea și suntem apți de nuntit. Suntem solicitați să ajungem cât mai repede la locul faptei, este nevoie de prezența noastră urgent. Luăm hainele în brațe, sărim în mașina trimisă după noi și ajungem într-un suflet.

Nu ne bagă nimeni în seamă, toată lumea se gătește de zor. Un muzicant își ascute uneltele (dinții?) pe toate melodiile celebrilor Rafaga. Ne interesăm la bucătărie unde am putea să ne pregătim și noi. „Acoloșa”, ni se arată vag cu mâna într-o direcție. Ne ducem într-acolo. Sunt trei sau patru corpuri de casă în curte, intrăm în primul din direcția arătată. Acolo se uită urât la noi ginerică, în chiloți. „Nu aici, mergeți dincolo!” Urmăm orbește direcția arătată. Dăm peste o mireasă nervoasă:

– Nașă, făi nașă, tu ești? Hai de mă ajută mai repede cu voalul ăsta, s-a desprins! Nu e nașa? Unde, boalii, e nașa?! Să vină nașa!!

Ieșim degrabă, viața ne era în pericol. Ne îndreptăm din nou spre bucătărie cu țoalele în brațe, pe jumătate mototolite. Mă așez într-un colț, cu o oglinjoară, măcar să șterg urmele de naftalină de astă noapte. Sunt fugărită din nou: „Vai, dar nu se poate, în bucătărie? Doar este atâta loc Acoloșa în casă!” Vizităm pe rând și celelalte case, de unde suntem alungați ba de o domnișoară de onoare cu părul vâlvoi, ba de o verișoară care își culca copilul.

Ne prind din urmă la poartă, ne spun că toată lumea e gata, numai noi nu și microbuzul pleacă, trebuie să mergem la primărie. Din mers, ne agățăm de microbuz, gătiți foc. Toate casele erau acum pustii, toți erau în microbuz, cum de n-am găsit noi loc să ne schimbăm?

Credeam că mergem două străzi mai încolo, cel mult în satul de-alături. Am mers de ni s-a acrit, ni s-au lipit hainele de scaune și stomacul de spinare. Ajungem și la primărie, apoi la biserică, se termină toată afacerea, urma în sfârșit Petrecerea. Muzicanții exersau, cu fiecare prilej, întregul repertoriu Rafaga. Din când în când imitau perfect o cioară: „Raaaaa!!!” Niște profesioniști, domnule!

Petrecerea s-a ținut într-un cort, pe vârful unui deal. Era cam răcoare, ni s-a făcut de mers la toaletă. N-am găsit-o. Ne-am întors și am întrebat dacă există.

– Sigur că da, dă-o boalii de treabă, vedeți că este Acoloșa! și ni se arată cu același gest vag către dealurile și văile din jur.

Nu suntem fițoși, ar fi fost bun și-un boschet, dar nu când ești pe tocuri, în rochie, dresuri, respectiv costum și cravată. Am căutat o vreme toaleta. Apoi am căutat un boschet, ferit de ochii copiilor scăpați de părinți prin păduri. Eram prea obosiți să mai protestăm. Ne-am întors ușurați, puși pe fapte mari. Aveam voie la lichide de acum! Numai de lichide am avut parte o bună parte a nopții. Când în sfârșit a venit mâncarea, eram obosiți de atâtea lichide și de frig, hăituiți de Rafaga. Ne-a pălit somnul într-așa hal că ne-am dus într-o mașină și-am dormit cu genunchii la piept până ne-au trezit să dăm darul.

Cu un zâmbet strâmb, am mințit că a fost o nuntă minunată și ne-am simțit de milioane… trei-patru milioane, nu mai mult. Ca la țară. Am dormit neîntorși în patul de naftalină, iar dimineață, când ne-am strâns bagajul, am descoperit într-un colț un șoricel uscat de vreme. Și noi ne-am fi sinucis dacă am fi locuit în condițiile în care trăise el.

La plecare, am primit indicații clare:

– Așteptați microbuzul acoloșa, în stație, vedeți că mai sunt oameni care așteaptă, vă dați seama unde. Vine așa… ori la fix, ori la și jumate, dar cel mai sigur pe la și 20, că mai întârzie. Ziceți să vă lase lângă piața aia, și imediat acolo, este o stație de taxi. E aproape de gară, drum bun și vă mai așteptăm pe aicișa!