Camionagiu

Doru era un băiat slăbuţ şi toţi îl luau peste picior pe tema asta, spunându-i “Schelet”. Învăţa destul de bine, avea meditaţii la mate şi engleză, iar părinţii erau încântaţi de el. Pe la 17 ani miştourile pe tema sfrijeniei sale deveniseră extrem de dureroase şi băiatul şi-a pus în cap să facă nişte fibră. Părinţii au fost încântaţi de idee şi i-au dat bani de sală. Şi de suplimente.

Doru a început să meargă la sală de 3 ori pe săptămână. A avut noroc de colegi buni, culturişti cu rezultate şi pătrăţele de alea nenorocite pe burtă, de care eu n-am făcut niciodată, oricât am mâncat.

Băieţii au avut intuiţie bună: Doru era făcut pentru sporturile cu greutăţi. Din 3 antrenamente pe săptămână, băiatul nostru a început să meargă în fiecare zi. Apoi, pe măsură ce CREŞTEA – un termen îndrăgit de culturişti, alături de „te faci mare” şi „te umfli”-, a început să bage două antrenamente pe zi.

Ca o ciudată şi inexplicabilă coincidenţă, au apărut şi corijenţele, apoi repetenţia. Apoi câteva bătăi la şcoală şi miştourile cu Schelet au încetat. Coşurile apărute de la 8 Naposime pe zi – ca să se umfle mai repede-, stăteau mândre pe obrăjori, frunte, piept şi spate, dar Doru n-avea o problemă cu asta, căci înţelesese că fetele deştepte se dau în vând după muşchi.

Într-o zi nefastă, părinţii au avut un accident de maşină şi duşi au fost. Din acel moment, Doru a rămas în grija bunicii şi cu liceul seral pe cap. Dar tot antrenorul de culturism l-a ajutat să treacă peste momentul greu:

– TRANSFORMĂ FURIA ÎN MUŞCHI! TRAGE ŞI MAI TARE DE ACUM ÎNCOLO!

Lucru pe care Doru l-a şi făcut. Deja era respectat în tot cartierul, fetele îi atingeau pectoralii cu stimă şi alea în egări negri cu model chiar se culcau cu el, când bunica era la piaţă.

Biata femeie venea abia suflând, cu braţele rupte de 2 kg de cartofi, 3 pâini şi 6 ouă, pe care culturistul le mânca dimineaţa, apoi pleca iarăşi să mai aducă hrana necesară creşterii sportivului iubit.

– Hai, măi Doruleţ, cu mine la piaţă, că nu mai pot de inimă cât car!
– Nu pot buni, fac două antrenamente pe zi, înţelege-mă şi pe mine! Şi între ele mă refac, dorm puţin, ca să cresc.

Şi uite aşa băiatul creştea, clasa a 12-a seral se dovedise de netrecut, astfel că muşchii rămăseseră ultima soluţie. Doru pricepuse că nu se poate trăi din culturism în România, aşa că plănuia să ajungă în State şi să joace în filme. Dacă Arnold reuşise, putea şi el.

Buni se ruga în fiecare seară la icoană pentru îndreptarea nepoţelului umflat de muşchi, şi băiatul creştea. Până într-o zi, când, dintr-un împins de la piept, Doru a simţit un POC în tricepsul drept. Muşchiul cedase. A urmat o lungă perioadă de refacere, dar când şi-a revenit s-a forţat şi mai mult să recupereze. Ghinion, braţul a cedat iarăşi.

Bunica, tristă că nepotul e bolnav, s-a stins ca o lumânare.

Doru a fost extrem de lovit că trebuie să se mânjească de muncă, s-a angajat paznic la o firmă, a cunoscut o fată frumoasă, femeie de serviciu la firmă, şi s-a căsătorit. Dar firma a dat faliment şi Doru a început să bea de supărare. Sfrijit acum, cu muşchii dezumflaţi şi nervos pentru cariera ratată, a început să fie violent cu nevastă-sa, care şi-a văzut de drum.

Doru este astăzi zilier şi băieţii îi spun “Schelet”, din ziua în care s-a lăudat că a fost mare culturist la viaţa lui.