Cms

La începutul anilor 2000, un cochet pub dublinez, aflat în inima oraşului, se putea mândri cu o bucătărie internaţională: lucrau acolo trei albanezi, un polonez, doi bulgari, un rus, o româncă şi bucătarul şef, care era francez. Unii dintre ei trăiau în Irlanda de la începutul anilor ’90. Românca noastră se străduia să vorbească engleza cu accent italienesc, să poată pretinde că e italiancă get-beget. Încet-încet, tot socializând în pauzele de ţigară, a descoperit cu stupoare că ceilalţi colegi de muncă erau de fapt români. Cu toţii pretinseseră că erau altceva, temându-se că ar putea fi turnaţi la poliţie – datorită unor concetăţeni cu aplecare spre cerşetorie, românii aveau prioritate la expulzare.

După întâmplarea asta, în bucătărie a început să se vorbească numai româneşte. Făcea excepţie bucătarul, Jean-Paul, care era într-adevăr francez.

Lucrurile au mers pentru o vreme aşa, şi toţi erau mulţumiţi. Toate până când poliţia, pusă în ziua aia pe dibuit imigranţi ilegali angajaţi la negru, a făcut o razie în pub-ul cu pricina, căci până şi poliţiştii, cu flerul lor neobişnuit, bănuiseră că bucătăria unui restaurant e unul dintre cele mai inspirate locuri în care ai putea căuta imigranţi ilegali.

Fiind vorba de o razie, bineînţeles că toată lumea a aflat cu puţin înainte şi că toţi au luat-o la sănătoasa, fugind pe uşa din dos. În timp ce alerga, compatrioata noastră a observat că în fruntea tuturor gonea Jean-Paul, bucătarul.

– Hei, tu de ce fugi? Eşti francez, nu trebuie să te ascunzi de poliţie!

– Ioi, nu-s franţuz, domnişoară draghe, îs din Romania, ca dumneavoastră, din Kolosvar, i-a răspuns gâfâind Jean-Paul, şi se făcu nevăzut pe străduţele înguste din centrul oraşului, rupând-o la fugă ca un francez autentic.