Cms

Septembrie îşi etala amestecul de culori ale unei toamne încă tinere, când pe uşa din lemn crăpat de vreme a Bibliotecii Centrale Medicale ieşi un tânăr. Avea o figură comună, fără trăsături care să atragă ochiul format al scriitorilor francezi sau ruşi din secolele trecute – în romanele lor, ar fi căpătat cel mult un rol de servitor tăcut al prinţului Mîşkin sau de ajutor de bucătar la vreun han pomenit în aventurile muşchetarilor. Personajul care porni în josul străzii clipind din ochi, datorită luminii puternice a soarelui de după amiază, avea însă în povestirea noastră un rol cât de poate de principal.

Abia apucă să facă vreo câţiva paşi pe trotuar, că junele studios fu cât pe ce să se izbească de o bătrână care i se ivi brusc în cale dintr-o curticică întunecoasă, mărginită de ziduri înalte şi coşcovite. Politicos, dădu să o ocolească, dar se trezi prins de braţ ca într-o menghină de nişte degete osoase.

— Ajută-mă, domnule, se văită băbuţa, cu un glas tânguios. Sunt bolnavă, nu mai văd aproape de loc, ajută-mă să intru în casă. Matale eşti tinerel, ai vederea bună, continuă ea, zgâindu-se la faţa lui printr-o pereche de ochelari mari şi groşi cât hublourile unui submarin.

După orele petrecute între pereţii mucegăiţi ai bibliotecii, răbdarea nu era tocmai cea mai de seamă virtute a eroului nostru. Însă mila învinse până la urmă şi cei doi porniră spre adâncimile întunecoase ale gangului.

Pe măsură ce se depărtau de stradă, bezna deveni tot mai deasă, iar pereţii, cu zidăria spartă şi tencuiala căzută, se apropiară din ce în ce mai mult unul de celălalt, de parcă ar fi vrut să-l strivească pe temerarul ce se aventura în umbra lor. Temerarul simţea însă cum ultimele fărâme de curaj se pierdeau pe măsură ce se afunda în întuneric, iar curentul rece ce bătea de-a lungul culoarului îl făcu să tremure de-a binelea.

Într-un final, ajunseră la capătul coridorului de piatră. Răsuflarea astmatică a tovarăşei lui de călătorie se înteţi. În faţă, abia ghicită în obscuritate, se afla o uşă din fier, nituită şi prevăzută cu o ferestruică pătrată cu gratii. Nici o lumină nu se zărea înapoia acestei veritabile porţi de închisoare.

Bătrâna se scotoci prin buzunarele hainei vechi şi scoase o legătură zornăitoare de chei. Cu mâna tremurândă, nenorocitul binefăcător apucă cheia antică. Vârful ei se învârti ca o muscă beată până ce reuşi să găsească broasca. Cu chiu, cu vai, uşa se deschise cu un oftat de soprană ce-şi dă ultima suflare, iar locatara dispăru în tenebrele locuinţei. Imediat, uşa se închise la loc cu un bubuit care reverberă puternic în spaţiul strâmt al gangului. Spaima, combinată cu unda de şoc, făcură ca legătura de chei să scape dintre degete şi să se topească în întunericul adânc ce domnea pe jos. Disperat, tânărul se pregăti să se arunce în patru labe, în căutarea preţiosului obiect, când nişte strigăte care răzbăteau prin uşă îl făcură să încremenească.

— Cheile, dă-mi cheile! M-ai închis înăuntru, criminalule! Săriţi, criminalul mi-a luat cheile! Ajutor!

Era băbuţa, care învârtea zadarnic din partea cealaltă clanţa în sus şi în jos, încercând să deschidă uşa, în timp ce lansa printre gratii zbierete furioase.

Precipitat, tânărul bâjbâi prin întuneric după chei. Pipăi febril cu degetele pavajul rece, căută de-a lungul zidului zdrenţuindu-şi genunchii până ce mâna sa dădu de ceva moale. Un miros pestilenţial îi inundă nările; duse precaut mâna la nas, apoi o frecă de zid încercând să şteargă rahatul de câine lipit de ea.

– Ajutoooor! Săriţi!, ţipă baba din nou, iar la etaj se deschise o fereastră.

Tânărul privi cu îngrijorare în sus, apoi auzi forfotă şi în apartamentele de jos. Aruncă o privire neliniştită în direcţia uşilor de jos, auzi cheia răsucindu-se în broască şi în moment ăla ţâşni în picioare, se răsuci pe călcâie şi o rupse la fugă prin gang.

Mai auzi în urma lui doar “Prindeţi hoţul! M-a jefuit!”, dar forfota se stinse curând, pe măsură ce casele dispăreau cu repeziciune în urma sa. Trei străduţe mai încolo, criminalul îşi domoli pasul, se îndreptă de spate şi se pierdu în mulţime.