Camionagiu

Fiind profund indignat de faptul că Julius a refuzat o propunere de afacere fără măcar s-o audă (când te scalzi în felicitări franţuzeşti cu portjartiere, îţi dă mâna), am dat să-l fac de râs pe facebook, dar am realizat că şi eu am dat cu piciorul şansei la viaţa mea. Şi nu o dată.

Mergeam prin centrul Bucureştiului într-o zi de vară, când mă întâlesc cu un băiat, amic al unui amic cu care nu mă văzusem de 10 ani. Bondocelul – bombă de energie, cu ochii ieşiţi din cap ca la melc de lăcomia de a câştiga bani cât mai mulţi – mă trage deoparte şi începe să-mi turuie că mă pot îmbogăţi fără să fac mai nimic.

Nu trebuia decât să le bag pe gât nişte produse tuturor rudelor şi cunoştinţelor mele, să mă fac de râs pe vecie, să mă spurce toţi şi să fugă de mine ca de râie, să-i fac vânzători şi pe ei, iar după ce aceşti vânzători vor naşte alţi vânzători şi vânzătorii alţi vânzători, eu aveam să mă plimb în Rolls pe Magheru, sugându-mi dinţii şi privind cu scârbă trecătorii, incapabilii care merg la muncă.

Atunci voi primi şi gradul de Diamant în cadrul organizaţiei – aşa e numit scaietele care îi stresează ani de zile pe toţi şi-i îndoctrinează pe oameni cumpere paste de dinţi de 3 kile şi detergent de 20, ca să facă, finalmente, economie de 5 lei în 6 luni.

L-am refuzat politicos şi înţelegător:

– Gogule, lasă-mă cu căcaturile astea, că le-am fumat din ‘90, când tu te fereai de măgăruş şi pedalai după Abramburica.

M-a ameninţat că o să-mi pară rău, că el o să facă avere rapid şi dus a fost.

L-am mai văzut prin oraş şi, din jindul cu care se atârna de vitrinele cu telefoane, încălţat în adidaşi de firmă din Dragonul Roşu, aş zice că n-a dat ţării destui vânzători.