George Damian

„Ba pe-a mă-tii!” a fost din cele mai vechi timpuri un argument valabil pentru căsăpirea vreunui nefericit. Cavalerii nu erau cine ştie ce culmi ale inteligenţei. De exemplu, Carol cel Mare s-a apucat să înveţe să scrie şi să citească la bătrâneţe, îşi ascundea instrumentele de scris şi cărţile sub pernă, să nu-l prindă cumva tovarăşii de pahar că se ocupă cu nimicuri preoţeşti. Însuşirea cea mai apreciată a lui Carol cel Mare era vocea: putea să răcnească pe câmpul de luptă astfel încât acoperea toate celelalte zbierete (și în ziua de azi este considerat şef cel ce poate acoperi zgomotul unei terase pentru a comanda încă un rând de bere).

Întorcându-ne pe meleagurile noastre, amintim povestea nobilului maghiar Paulus şi a lui Stephanus, fiul comitelui cuman Parabuh. Prin vara anului 1325, undeva pe 10 iunie (a cincisprezecea zi de Rusalii), Stephanus i-a spus lui Paulus că regele Ungariei este un nimeni cu pretenţii, iar voievodul Basarab Transalpinul (sancte regie corone infidelem – necredincios sfintei coroane) este de fapt adevăratul şmecher al zonei. Abia a apucat Stephanus să spună „Ipsius domini regis potentia potentie ipsius Bazarab non in aliquo posset contraire et equari!”*, că Paulus a şi sărit să îi ia gâtul întru apărarea onoarei regelui Carol Robert de Anjou. Dacă aţi umblat cu băieţii pe la terase ştiţi ce a urmat, tovarăşii au strigat: „Nu da în el, frate, ce a zis?” și au sărit să-l ţină pe scandalagiu, care probabil s-a zbătut şi a scuipat de câteva ori în direcţia lui Stephanus, promiţând să-i rupă capul data viitoare.

Doar că nici Stephanus nu era dintre ăia care să rabde insultele. La nouă zile după aia s-a hotărât să-l viziteze pe amicul Paulus „în miezul nopţii, alăturându-şi nişte părtaşi de rele şi a venit la el cu silnicie şi cu mâinile înarmate”. Intenţiile erau clare, vroia „să-l ucidă cu precugetată răutate şi duşmănie”, după cum zice procesul-verbal contemporan. Aţi văzut la televizor vitejii d-astea cu săbii şi îngrămădeală cu zbierete: se taie între ei, după care se duc la poliţie să se reclame care a început şi ce a zis. Ideea e că Stephanus a avut dreptate, Basarab i-a rupt cocoaşa lui Carol Robert de Anjou (cu mişelie şi trădare, bineînţeles, dar asta e altă poveste, despre care vom povesti într-unul dintre episoadele următoare).

* „Puterea domnului nostru regele nu poate întru nimic să stea împotriva şi să se compare cu puterea lui Basarab!”