George Damian

Nu ai cum să nu-i admiri pe sârbi: nişte băieţi hotărâţi, gata oricând să sară la scandal şi care au câştigat războaie în care nimeni nu le dădea vreo o șansă. Ca orice balcanici respectabili, sârbii au reușit să dubleze aceste frumoase calități cu un extraordinar talent de a încheia mai toate bătăliile câștigate cu vitejie printr-o ocupație străină sau, în cel mai bun caz, pierzând teritorii consistente. Ungurii se laudă doar cu înfrângeri dezastruoase, sârbii contabilizează victorii inutile. Pe lângă asta, sârbii mai au ceva numai al lor: ştiu să se ucidă între ei mult mai bine decât ar face-o orice invadator. Să privim puţin la istoria vitejească a sârbilor.

Prima bătălie cu turcii a fost marcată de un ghinion fantastic. După ce au trecut râul Mariţa în 1371, sârbii s-au îmbătat gospodăreşte, iar turcii i-au atacat mișelește, la oboseală. Sârbii care au scăpat de iatagan s-au înecat – e destul de greu să înoţi beat şi cu armura pe tine (nu am înţeles niciodată de ce mai încercau cavalerii medievali să înoate când toate experienţele anterioare demonstrau că legea lui Arhimede duşmăneşte platoşele de oţel şi cămăşile de zale). Invazia turcească din 1389 s-a încheiat cu bătălia de la Kosovo, în care sârbii au reuşit să îl ucidă pe sultanul Murad şi chiar să înfrângă armata turcă. Probabil aici s-a stabilit şi tradiţia sârbească a glorioaselor victorii inutile – cu toată victoria, au intrat sub stăpânirea turcilor pentru câteva sute de ani. Eliberarea din 1878 a dus la câteva războaie cu bulgarii şi grecii, fără urmări importante în afara stabilirii unei duşmănii serioase şi pe termen lung cu vecinii.

Sârbii au arătat de ce sunt în stare cu adevărat abia în 1914, când l-au ucis pe arhiducele Franz Ferdinand de Habsburg – probabil singurul om care ar fi putut face ordine în Imperiul Austro-Ungar. Dar sârbii nu erau interesaţi de promovarea unei civilizaţii de tip central-european, au vrut să arate ce pot ei în război. I-au măcelărit cu succes pe austrieci şi doar nemţii din Reich au reușit să-i oprească din noua lor distracție, căsăpitul de soldați austrieci.

Rupând nițel cu tradiția, sârbii s-au trezit cu o ţară de trei ori mai mare la sfârşitul unui război pierdut (ca bunii lor vecini, românii). Cum au ştiut să administreze prima Iugoslavie, s-a văzut în cel de-al Doilea Război Mondial. După ce Hitler a terminat în timp record cu armata sârbă, au apărut câteva grupări cu obiective diferite: ustaşii croaţi, cetnicii loialişti şi partizanii comunişti. Cum toţi vorbeau aceeaşi limbă sârbo-croată, s-au priceput mai bine ca nimeni altcineva să se ucidă între ei. Ocupanţii germani nu au avut foarte mult de lucru în Iugoslavia ocupată: trebuiau doar să aibă grijă ca fiecare dintre cele trei părţi să fie bine înarmată şi hrănită, astfel încât de epurări în masă să se ocupe autohtonii. Nu se ştie dacă a fost noroc sau ghinion faptul că din toată nebunia asta au ieşit câştigători comuniştii. Aș înclina chiar să spun că au avut noroc.

După ce au trăit ca în Occident sub regimul comunist, pe sârbi i-a apucat nostalgia vremurilor eroice din al Doilea Război Mondial, când îţi puteai căsăpi vecinii fără să trebuiască să oferi vreun motiv. Și așa s-au trezit în mijlocul unui război interetnic exact în momentul în care restul lumii se bucura de căderea comunismului. Războiul s-a terminat în nota obișnuită: fosta Iugoslavie s-a făcut țăndări, țara a fost bombardată de americani și, pe deasupra, până la urmă au pierdut și Kosovo.

Din păcate, istoria nu ne-a oferit șansa vreunui război serios cu Serbia. Probabil sârbii ne-ar fi bătut de ne-ar fi sunat apa-n cap, iar acum Belgradul ar fi fost al doilea oraș din România ca mărime, după București.