Nea Mitică face parte din acea categorie de oameni plăcuți pe care ți-ai dori să-i întâlnești după un accident rutier: mecanicii auto. Celelalte categorii, de oameni mai puțin plăcuți, pe care sigur n-ai vrea să-i vezi, sunt brancardierii, medicii sau, după caz, antreprenorii de pompe funebre.

Scăpasem, carevasăzică, întreg. Nu același lucru se putea spune despre cutia ce-mi servea, pe vremea aia, drept automobil. Mașina avea urgent nevoie de un mecanic și de un tinichigiu, așa că am apelat la un prieten bun, inginer, care a dat niște telefoane și m-a îndrumat spre o hală, spunându-mi să-l caut pe un anume Mitică Turcescu:

– E un tip mic de statură, brunet, la vreo 50 de ani. Îi zici că te-am trimis eu. E de treabă, te ajută.

În hală era puțină lume și nimeni n-avea semnalmentele omului căutat de mine. În cele din urmă, am întrebat, arătând cu degetul spre cele două picioare încălțate în pantofi de culoarea maron ce ieșeau de sub o Dacie papuc:

– Dânsul e cumva domnul Turcescu?

Omulețul s-a extras cu dexteritate de sub mașină, și-a șters mâinile de o cârpă și m-a privit plin de curiozitate. Din explicațiile mele a înțeles repede că nu mă pricep la mașini și că probabilitatea să-i spun doar prostii e substanțială, așa că mi-a făcut semn să-l conduc la mașină. A ridicat capota, a pornit motorul și a ascultat cu atenție, ca un doctor care ascultă la stetoscop; a dat ocol, a tras de uși, a ciocănit în tablă, dându-mi de înțeles, printr-o ușoară clătinare din cap, că știe ce e făcut.

– Ce probleme are?, l-am întrebat, mai mult să mă aflu-n treabă.
– Și dacă-ți spun, știi?
– Nu.
– Atunci, de ce mai întrebi? Oricum uiți până ieși pe poartă.

Asta mi l-a făcut pe loc simpatic, lucru ce atrage întotdeauna după sine, din partea mea, apelativul familiar „bre” și renunțarea la protocolarul „domnule” în favoarea lui „nea” – cel mai adânc semn de respect și de apropiere față de cineva mai în vârstă.

– Bre, dar un tinichigiu unde găsesc?, m-am interesat.
– Las-o aici, că găsim noi unul. Te anunț când e gata.

În cei câțiva ani care s-au scurs până ce am vândut-o, mașina reparată de nea Mitică nu s-a stricat niciodată, n-am schimbat la ea decât piesele care uzează în mod normal. Tinichigiul, în schimb, a făcut treaba de mântuială, din mașina aia putea scăpa și o pisică. Logic, onorariul cerut a fost invers proporțional cu calitatea muncii prestate: nea Mitică mi-a luat o brumă de bani, iar tinichigiul a cerut o sumă imensă (așa, cam cât cer astăzi service-urile agreate).

– Îi dai jumătate!, s-a răstit nea Mitică la mine.
– Păi, cum să-i dau jumătate?, am ridicat din umeri.
– Ce, nu știi să împarți la 2? Dacă spune ceva, îi zici că așa ți-a zis Turcescu.

Peste câteva zile am aflat de la amicul meu, inginerul, că nea Mitică și tinichigiul se certaseră din cauza mea înainte să vin să iau mașina. Hoțomanul de tinichigiu venise cu propunerea – foarte fezabilă, de altfel – să mă tundă de bani, că sunt prost și nu mă pricep la mașini. Nea Mitică îl refuzase, ba și strigase în urma lui, să audă toată hala:

– Nu ți-e rușine, mă? N-ai văzut ce mașină are? Pe amărâtul ăsta vrei tu să-l arzi?

Slăbiciunea mea pentru oamenii care nu mă ard la bani, deși ar putea cu mare ușurință, m-a făcut să-l îndrăgesc repede pe acest omuleț care repară mașini. I-am dat pe mână toate mașinile pe care le-am avut, și nu m-am înșelat deloc: nea Mitică e un profesor Baltazar al mașinilor. L-am văzut punând diagnostice exacte doar ascultând motorul, la fel cum l-am văzut demontând motorul bucată cu bucată doar pentru că „nu-i plăcea lui ceva”. E mai meticulos ca un neamț, și nu o dată i-am dus mașina pentru o problemă și a mai descoperit vreo trei pe care le-a remediat pro bono, fiindcă de la el nu pleacă nici o mașină până nu funcționează „cum îi place lui”.

Pe vremuri, când eram un blogger de succes și aveam trei mașini, am ținut o mașină în fața blocului (de fapt, nu aveam chiar atât succes: încă stăteam la bloc) vreun an fără s-o mișc din loc. Când s-o pornesc, era moartă complet. „Bateria!”, zic, sigur pe mine, și apelez la tăticii din cartier să-mi dea niște curent. În scurt timp, fiind rost de dat cu părerea, s-au strâns toți proprietarii de Dacii 1300 din cartier: au încărcat bateria, au suflat în furtune, au verificat alimentarea – nimic! „N-ai ce-i face. O sui pe platformă și-o duci la ăștia la reprezentanță”, mi-au comunicat tăticii. După ce s-au risipit care pe la casele lor, care la nea Marin, la ABC, a apărut și nea Mitică din oraș, cu mâinile-n buzunare. A ridicat capota și, cam un ceas, m-a pus să dau la cheie. Nu mișca nimic. La un moment dat, a plecat fără să spună o vorbă și s-a întors cu o sârmă găsită pe jos. Cu sârma aia a pornit mașina. Fețele tăticilor care beau bere în față la nea Marin atunci când s-a auzit motorul mașinii vor rămâne mereu una dintre cele mai plăcute amintiri ale mele legate de cartierul Berceni.

De ce am scris astăzi despre nea Mitică?

În primul rând, pentru că Renault România, sponsor principal al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român la Jocurile Olimpice de la Londra, caută 100 de ambasadori ai valorilor olimpice – 100 de oameni obișnuiți, care se ghidează în viață dupa valori precum excelență, profesionalism și fair play. Ei bine, după părerea mea, nea Mitică merită să fie în Clubul Olimpicilor Renault. Club în care vă puteți înscrie și voi până pe 16 iulie, având astfel șansa să câștigați una dintre cele 3 excursii la Londra și bilete la Olimpiadă.

Iar al doilea motiv pentru care am scris astăzi despre nea Mitică este că în momentul ăsta îmi repară cutia de viteze, așa că o să-i scad din onorariu prețul pe care-l percep în mod obișnuit pentru reclamă dezinteresată – deci, nea Mitică, mai ai să-mi dai 100 de euro și suntem chit.