Alina C.

Anul trecut, pe la începutul lui septembrie, am luat trenul împreună cu prietena mea Loredana și iubitul ei polonez, Piotr, și am plecat în Bucovina. Compartimentul cu banchete înguste, acoperite cu mușama lipicioasă, mi-a întărit ura ancestrală pentru CFR. Piotr, în schimb, era încântat de această nouă descoperire, vagon de personal de prin anii 1950, pentru el era istorie și aventură. Noroc că am fost singuri în compartiment și am putut dormi. Ne-am trezit cu fețele șifonate, cu ochii umflați de la curent, transpirați și lipiți de mușamaua banchetei. Piotr s-a dezlipit cel mai greu, nu știa exact cum.

Oamenii din Bucovina au fost foarte primitori și încercau să ne momească cu tot felul de lucruri plăcute vilegiaturiștilor. Ne-au oferit chiar și una dintre mașinile lor din garaj. E de apreciat că nu i-a speriat deloc faptul că doar eu aveam carnet și nici că nu mai condusesem de când îmi luasem carnetul, fiindcă nu-mi găsisem încă un inginer care, orbit de iubire, să îmi dea mașina lui pe mână. N-am avut curaj să iau mașina, dar am apreciat gestul.

Am ales singura distracție pe care ne-o permiteam: să urcăm pe munte, la Pietrele Doamnei, traseu de o frumusețe rară, în primul rând pentru că pădurea seculară încă mai este la locul ei. Pentru că am plecat târziu, ne-a prins seara în apropierea unei mănăstiri de călugări, unde am fost primiți de un călugăr tânăr, rocker în viața lui de mirean și mândru de asta.

Ospitalitatea a însemnat casă și masă. Mâncarea foarte bună. De post, desigur. Nu foloseau curent electric, deși exista, ci doar lumânări, chiar și la baie. Am stat de vorbă până târziu cu călugărul, apoi l-a luat pe Piotr la el în chilie.

Am ales să dorm la etaj, sperând că acolo nu au dormit prea multe babe corpolente și asudate. Gândul ăsta m-a chinuit jumătate de noapte, dar era mai bine decât dormitul în pădure. Cam pe după 12 noaptea, am primit mesaj de la Piotr: ”What means Doamne apără pe mine de ispite? And izbăvește-mă de Satana? There are many candles and writing on the walls, nu pot să dorm, too much light.” Așa vorbeam noi trei, într-o amestecătură de engleză, română și poloneză, însă în principal engleză, pe care o înțelegeam toți și o vorbeam care cum puteam.

Piotr a dormit mult mai prost decât noi, a avut coșmaruri, călugărul se trezea să-și facă rugăciunile. Voia să iasă la baie, dar călugărul nu știa engleză mai deloc, lumânările au ars toată noaptea și a stat ghemuit într-un colț, așteptând ziua. Fiind catolic, a catalogat experiența ca pe o aventură interesantă, deși drept este că tot ce i se întâmpla în România pentru el era o continuă aventură.

Ne-am plătit datoria de buni creștini mergând un sfert de oră la slujbă și cumpărând niște iconițe, după care am pornit-o pe drumul anevoios către vârful Rarăului. Am mers o bună bucată din drum în tăcere, fiecare rememorând proaspetele experiențe monahale, când Piotr se oprește, desface brațele și începe în gura mare: ”Duaaaamne miluieșteeeeee! Duaaaamneee miluieșteeeee!”

Asta e tot ce reținuse el din slujba noastră ortodoxă. Desigur, ca o bună creștină, l-am învățat și continuarea și l-am încurajat să o spună la următoarea mănăstire, ca să facă impresie: „Popa prinde pește, când popa s-a bășit, peștele a fugit!”

Doamne-ajută!