Julius

Fiecare dintre noi are pe-acasă un minimum de poze de când era mic. Mama, de pildă, are un întreg album cu mine în poponeața goală, pe care l-a arătat cu mândrie, încă de la prima vizită, tuturor fostelor mele pe care a avut plăcerea să le cunoască. De fapt, arătatul pozelor cu pricina, însoțit de chicoteli, e momentul ei preferat, am încetat de mult să mă mai opun acestei plăceri nevinovate a mamei (pe de altă parte, uite că nu le-a folosit – nu m-am însurat nici acum). Sunt convins că și voi aveți astfel de poze și că mamele voastre procedează la fel (sau, dacă aveți deja vârsta respectivă: că și voi procedați la fel).

Pe lângă pozele în poponeața goală, cu toții avem o poză din prima zi de școală, în cămașă pepit, înrămată frumos și atârnată pe undeva. În pozele astea, fetițele au pampoane, iar băieții, invariabil, o față de tâmpit – pe care nu o vor recăpăta decât peste mulți ani, în pozele cu soția.

Dat fiind că 91% dintre cititorii noștri au studii superioare, îmi permit să presupun că mulți dintre voi au luat cel puțin o dată un premiu (dacă n-ați luat, nu-i nici o problemă, lăsați un comentariu în care spuneți că ați luat, n-avem cum să verificăm). Deci, aveți și o poză în care aveți părul aranjat cu scuipat, țepeni, cu diploma în brațe.

Problema cu toate pozele astea e că nu reușesc să-mi amintesc mai nimic despre ele – nici momentul în care au fost făcute, nici ce-am simțit atunci. Privindu-le, nu mă încearcă nici o emoție bine definită; nici o amintire uitată nu țâșnește afară să-mi tulbure prezentul. E doar o vagă curiozitate față de cineva care, cândva, trebuie că am fost eu.

Pozele astea sunt amintirile mamei, nu ale mele. Eu, dacă aș fi putut alege momentele pe care să le păstrez pe un dreptunghi de hârtie fotografică, aș fi avut cu totul alte opțiuni. Mi-ar fi plăcut, de pildă, să imortalizez momentul de triumf când am curățat toată strada la finanțe, jocul ăla cu fețele cutiilor de chibrituri pe care trebuia să le scoți dintr-un cerc trasat cu creta aruncând în ele cu o piatră plată. Am plecat cu două pungi și buzunarele doldora de finanțe, le-am deșertat pe prispă și am stat acolo până s-a lăsat noaptea, socotind de o sută de ori valoarea bucățelelor colorate de carton care erau acum ale mele. Fotografia asta mi-ar fi plăcut să o am – niciodată n-am fost mai bogat ca atunci.

Mi-ar fi plăcut să am o fotografie cu vișinul din curtea bunică-mii, în care locuiam între mese. Acum e târziu, vișinul nu mai e – s-a tăiat. Mi-ar fi plăcut să am fotografiile unor prieteni din copilărie, am amintiri vii despre ei. Despre unii am și scris, dar nu mai țin minte nici măcar cum îi cheamă. Măcar pozele unor străzi care nu mai arată ca în copilăria mea, a unor case care nu mai există, a unor locuri preschimbate acum pentru copilăria altora.

Dacă aveți copii, luați-le un aparat foto micuț, învățați-i pe ce butoane să apese și lăsați-i să-și caute singuri amintirile.

Dacă mămicile de pe blogul nostru n-au izbucnit deja în plâns (dat fiind că suntem un site de umor, e foarte posibil), să mai spun că am scris acest text pentru magazinele Germanos, care au lansat două camere foto pentru copii – Hello Kitty (pentru fetițe) și SpongeBob (pentru băieți). Sunt camere funcționale, ușor de folosit de către copii, echipate cu autodeclanșator și bliț automat, respectiv stabilizator de imagine. Ambele pot fi conectate prin USB la calculator și au garanție 2 ani. Începând cu data de 2 iulie, vor putea fi găsite la toate magazinele din rețeaua Germanos.

Dați-le un aparat foto. Oricâte lucruri veți aduna într-o viață să le lăsați copiilor voștri, ele nu vor putea egala niciodată fotografia unei râpe pe fundul căreia habar n-aveați că trăiau pitici care nu trebuiau călcați pe bombeuri.