Camionagiu

Întrucât fostul student eminent Julius a început simultan pe facebook şi pe blog (mulţumim lui Dumnezeu că nu serveşte twitter, că ar fi putut candida la Ordonatul Anului) o campanie furibundă de imagine – ba că îşi ţine curat în casă de s-a mirat chiar şi distinsa lui mamă -, ba că pe vremea lui studenţii învăţau zi de zi – cunoaştem, cunoaştem, că doar am copilărit prin Grozăveşti zis Cartierul BRRC, mă simt dator a apăra onoarea cititorilor şi comentatorilor.

Voi da, scurt, numai un exemplu că şi noi am învăţat de am rupt pielea de pe scaunele bibliotecii. Pe mine.

Aveam 18 ani şi acelaşi cap superb, dar mai plin de neuroni vii care stăteau guguloaie ca icrele roz. Îmi venise o idee tare de tot: să scriu o carte de filozofie care să facă vâlvă, să iasă măcel între comentatori, apoi să scriu alta care să anuleze complet ce am zis în prima, dar la fel de logic şi IMPENETRABIL!

Săream foarte repede peste „ce să scornesc nou, că s-au gândit îngălaţii ăia de greci şi bestiile de germani la toate” şi ajungeam imediat la momentul triumfului, când toate creierele luminat depuneau armele şi spuneau clar că niciodată nu s-ar fi gândit că se poate aşa ceva: o teorie care să anuleze complet altă teorie!

Dar pentru asta trebuia să citesc tot ce au zis proştii dinaintea mea. Abonament la Biblioteca Naţională şi haidem. Tacticos, îmi făceam pacheţel de mâncare, îmi puneam cafea în sticlă, şi cu gentuţa în care aveam caiete, pixuri şi agrafe de birou mă duceam cu noaptea-n cap la bibliotecă.

Două zile a mers super, îmi făceam fişe, împrumutam 4-5 cărţi odată, să nu le deranjez mereu pe femeile alea, şi până la prânz nici la wc nu mă duceam. În a treia zi, lângă mine a apărut ea: micuţă, brunetă, îmbrăcată într-o bluză albă cu un motiv naţional cusut cu roşu pe piept, iar romburile încadrau două păreri brun-trandafirii de sfârcuri imense, ţi-ar fi astupat gura urlândă fără probleme.

Nu mai pricepeam nimic din ce scriseseră demult oamenii ăia, eram numai cu coada ochiului la ea, să mă îndrept de spate, icnind, întizându-mi mădularele exact când ea lua câte o pauză. Am făcut cunoştinţă pe hol şi totul părea să meargă super – a acceptat chiar să bem o cafea după bibliotecă.

Deconectat, căci ţinta fusese atinsă, i-am spus şi scopul venirii mele la Naţională:

– VREAU SĂ GĂSESC FISURILE DIN FILOZOFIA ĂSTORA ŞI SĂ ENUNŢ O NOUĂ TEORIE. APOI ALTA, ŞI MAI TARE.

Umilită de cuprinderea mea, n-a mai venit niciodată la Bibliotecă. Sau alegea mereu altă sală.