Cms

Câinele căscă adânc, cu poftă, trosnindu-şi maxilarele. Era o după-amiază caldă şi calmă de primăvară, iar soarele se pregătea să dispară, ca de obicei, în spatele blocului gri cu multe ferestre, de lângă stradă. Uneori, de la acele ferestre cădeau lucruri bune de mâncat, iar câinele obişnuia să nu facă fasoane. E drept, de vreo două ori căzuseră şi lucruri mai ciudate, o dată ceva care hârâia cu o voce vag umană „Gool, Steaua, goool!”, iar altă dată vecinul Costică, de la şase, cel care avea obiceiul să-l gonească din scară, de câte ori îl prindea aciuit acolo. Lucrul care hârâia a rămas vreo două zile acolo unde căzuse, dar pe Costică l-au luat unii cu o dubă ca cea de hingheri, era moale şi lăsase o groază de mizerie pe jos.

Peste stradă, pe refugiul de tramvai, câţiva oameni aşteptau hărăbaia metalică ce făcea un zgomot îngrozitor de câte ori apărea din stânga sau din dreapta. Unchiu-său, care, din cauza unor probleme la prostată venite odată cu vârsta, începuse să-şi marcheze teritoriul cam des, îi spusese odată că roţile hărăbăii nu sunt bune de muşcat, pentru cine era suficient de nebun să se apropie de monstrul zdrăngănitor. Iată că unul dintre bipezi, o femeie între două vârste, se hotărăşte brusc să traverseze strada, venind spre el. Poartă în mână o sacoşă. „Poate e ceva bun de ros”, gândeşte Câinele, cu un optimism bine temperat de anii petrecuţi în mijlocul Bucureştilor.

Din lungul bulevardului apare un biciclist. Câinele îl etichetează imediat: cross-bike, roţi de 28, non-hipster. Se decide să-l lase în pace, nu pare ciclist de duminică, circulă pe stradă, şi pe urmă roţile de 28 se mişcă mai repede şi sunt mai înguste ca cele de mountain-bike, parcă nici nu simţi că muşti ceva, asta când nu scapă, că imediat au şi ajuns prea departe.

Biciclistul pare că este pe un curs de coliziune cu gospodina imprudentă. Aceasta nu se uită decât în faţă, în timp ce traversează în diagonală strada. Câinele devine dintr-o dată interesat de spectacol, şi se aşează comod pe coadă. Adoră carambolurile produse de oameni, mai ales atunci când se lasă cu parbrize sparte, zboruri cu traiectorii frumoase şi aterizări la punct fix, ca la olimpiadele de gimnastică.

Biciclistul se apropie, femeia continuă să meargă înainte, orbeşte, fără să bănuiască pericolul. În ultimul moment, biciclistul încetineşte, o ocoleşte prin spate, aproape atingând-o şi, în acelaşi timp, îşi apropie capul de urechea ei: „Bau!”

Câinele rămâne descumpănit un moment, dar are simţul umorului negru, aşa că scoate limba satisfăcut şi agită coada, pe post de aplauze, în timp ce gospodina, cu sacoşa scăpată din mână şi conţinutul ei împrăştiat pe stradă din cauza spaimei, îi strigă cu o voce gâtuită de frică şi furie biciclistului ce se depărtează: „Porcule! Bestie ce eşti! Nu vă mai potoleşte Dumnezeu, nenorociţilor!”

Biciclistul rânjeşte sadic, în timp ce glasul femeii devine tot mai slab în urmă. Era al treilea pieton care traversa strada neregulamentar şi fără să se asigure, iar răbdarea are limitele ei. Începe să pedaleze cu toată viteza în lumina asfinţitului ce cuprinde cu viziuni de incendiu portocaliu oraşul, îndreptându-se spre casă.

Câinele ridică un picior, urină pe un afiș al lui Prigoană și se urni să caute prin tomberoane.