George Damian

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, britanicul Eddie Chapman era un nimeni. De fapt nu chiar un nimeni-nimeni, era încarcerat în închisoarea de pe Insulele Canalului. La doar 24 de ani reuşise câteva fapte de vitejie: dezertase dintr-un regiment scoţian, spărsese câteva bănci şi era îndrăgostit până peste urechi de Betty Farmer, o britanică destul de spălăcită şi pistruiată (dacă ați fost vreodată în Anglia, veți consimți că să fii îndrăgostit de o astfel de femeie e într-adevăr un act de vitejie). Înainte de izbucnirea războiului, Eddie Chapman a apucat să îşi vadă ultima dată iubita în timpul unei cine romantice, întreruptă de nişte agenţi sub acoperire care doreau să aibă o conversaţie cu el. Chapman nu era într-o dispoziție prea comunicativă, așa că le-a rupt fălcile agenţilor şi a sărit pe geam. De nervi că i s-a întrerupt cina romantică, a dat o spargere în aceeaşi noapte. Noaptea a fost cu ghinion până la capăt – ticăloșii de polițiști l-au umflat de la locul faptei.

Până în 1941 a avut timp să cugete la faptele sale în celula de pe Insula Canalului. În acest an i s-au schimbat gardienii: au plecat britanicii şi au venit germanii. Nemții, fiind niște tipi mai calzi, au înțeles pe loc că bietul Chapman nu dorea altceva decât să se întoarcă la iubita lui, așa că s-au oferit să-i plătească biletul. Emoționat de gestul nemților, Chapman s-a oferit și el, la rândul său, să fie spion nazist – deci, toată lumea fericită.

Pentru început, nemţii l-au paraşutat în Anglia cu misiunea să saboteze o fabrică de avioane. Ajuns pe pământul patriei, Eddie Chapman s-a emoționat pentru a doua oară în decurs de câteva săptămâni și s-a predat primei secţii de poliţie care i-a ieşit în cale. Aici a avut ocazia să se împrietenească cu ofiţerii de informaţii britanici şi şi-a început cariera de spion dublu. I s-a dat numele de Zig-Zag, probabil înțelegeți de ce.

Călătoriile între Anglia și Germania se desfășurau după următoarea schemă: germanii îi încredinţau o misiune de sabotaj, Chapman le spunea britanicilor ce şi cum, oamenii aranjau o scenografie de sabotaj la fabrica vizată, germanii fotografiau din avion pagubele şi toată lumea era mulţumită. Nemţii l-au decorat şi l-au umplut de bani pe Chapman, care, în schimb, le pasa nişte dezinformări – treaba mergea ca unsă. Un ofiţer de informaţii britanic i-a făcut următoarea caracterizare: „Germanii au ajuns să-l iubească pe Chapman. Însă deşi a trecut în mod cinic prin toate formele de manifestare ale acestei iubiri, el nu a răspuns cu aceleaşi sentimente. Chapman s-a iubit pe sine, a iubit aventura şi şi-a iubit ţara, cel mai probabil în această ordine”. În aceeaşi caracterizare, spionul nostru era descris cam aşa: „Deşi în general este încăpăţânat, Chapman cade pradă atracţiei femeilor frumoase, bogăţiei şi băuturii. Refuzarea prelungită a acestora îi poate provoca o comportare distructivă şi impredictibilă. Dacă va fi lăsat de capul său, Chapman se va întoarce către vechile sale obiceiuri: prostituatele, coniacul, jocurile de noroc, hainele luxoase şi maşinile scumpe.”

Ca nu cumva Chapman să se întoarcă la obiceiurile sale proaste, guvernul britanic a plătit pe tot timpul războiului cheltuielile iubitei oficiale a lui Chapman pentru perioadele în care se găsea la Londra, o anume Freda Stevenson. La fel, guvernul german a plătit cheltuielile iubitei norvegiene a lui Chapman, Dagmar Lahlum, pentru perioadele în care Chapman a fost profesor la şcoala de spioni nazişti din Norvegia. Însă eroul nostru şi-a dat arama pe faţă la sfârşitul războiului şi a arătat ce zăcea în el cu adevărat: s-a căsătorit cu Betty Farmer, britanica spălăcită, părăsită în lacrimi la o cină romantică din cauza unor poliţişti care voiau să-i aresteze iubitul.
Nu știu ce părere au avut serviciile britanice despre asta, dar mie faptul că a rămas cu spălăcita îmi spune că își iubea totuși țara.