George Damian

Atunci când nevasta unui bun prieten a născut, toată lumea a luat şpagă: anestezistul (a fost cu cezariană), asistenta şefă, asistentele de salon, infirmierele, portarul – toţi, mai puţin medicul care a operat. Amicul era disperat, nevasta îl suna din oră în oră: „I-ai dat?”. „Nu vrea să primească…”. „Să-i dai!”. Dat afară de trei ori din cabinetul medicului (ultima dată cu un răcnet care a zguduit geamurile: „Băăă! Dacă te mai prind pe-aici, chem poliţia!”), bietul om se scurgea pe lângă zidurile spitalului şi îşi privea cu teamă telefonul mobil în aşteptarea apelului care sosea implacabil: „Să-i dai!”

Mândrul tată al unui fecior portocaliu de la icterul mecanic a ajuns spre seară la cunoscutul lăcaș de cultură „Pescarul”, unde tovarăşii îl aşteptau însetaţi. Berea se scurgea greu pe gâtul proaspătului tătic şi, în locul zbieretelor răguşite de felicitare, în urechile-i deznădăjduite nu suna decât vocea tăioasă a consoartei: „Să-i dai! Să-i dai! Să-i dai!” Dialogul prietenilor mergea pe drumul propriu şi credincioşii tovarăşi dezbăteau deja problema botezului. „Doar la Patriarhie! În altă parte nu se poate!”, scutura din cap un chelios cu barbă. „Eşti prost! Patriarhul botează doar pe cei din familia regală!”, răspundea dispreţuitor un bărbos cu podoaba capilară integrală. „Vorbesc cu episcopul, ereticule! Nu trebuie să-l boteze Patriarhul, găsim noi un popă acolo, dar să fie la Patriarhie!” Consultat în sfârşit asupra acestei chestiuni, proaspătul tată şi-a descărcat povara ce-i apăsa sufletul: a mărturisit ruşinat că nu a fost în stare să dea o simplă şpagă unui medic.

Prietenii nu au râs de el, aşa cum ar fi meritat (cine poate fi atât de îngrămădit încât să nu poată da o şpagă în România? Şi unde? La un spital!), ci s-au concentrat asupra problemei. „Suntem ziarişti sau nu mai suntem?”, a răsunat strigătul de luptă sub bolţile încununate cu stuf ale „Pescarului”. În câteva minute telefoanele mobile zbârnâiau şi ieşeau la iveală detalii oribile despre medicul de la maternitatea Giuleşti: nu era băutor (deci ieşeau din discuţie coniacele şi uischeanele de duty-free), nu era fumător (şi cubanezele s-au dus!), era fidel soţiei (băieţii erau hotărâţi să antameze cea mai tare damă de consumaţie pentru catârul ăsta). Cu priviri încrâncenate şi pumnii strânşi, tovarăşii formau număr după număr şi scobeau fără milă în viaţa medicului fără să găsească nici o mizerie folositoare.

Spre dimineaţă, în mijlocul deznădejdii generale, un telefon a sunat, aducând vestea izbăvirii. Informaţia obţinută cu greu a căzut precum securea călăului: incoruptibilul era nebun după bomboane. Dar nu orice bomboane, doar cele belgiene. Salvarea era după colţ, pe strada Doamnei, unde de curând apăruse un magazin Leonidas. Fraţii au băut dârji până la deschiderea bomboneriei belgiene și au achiziţionat cea mai mare cutie.

Purtând-o ca pe un scut, proaspătul tătic a păşit temător în cabinetul neînduplecatului, care l-a întâmpinat cu un mârâit şi o privire încărcată de ură. Însă sigla „Leonidas” l-a transformat într-un copil: a întins ambele mâini spre cutie şi un zâmbet i-a luminat întreaga faţă. A devenit chiar cooperant şi a oferit explicaţii despre operaţie şi starea nou născutului. Aproape prieten cu medicul, amicul a ieşit din cabinet la timp pentru a primi apelul soţiei. „Da, i-am dat”, a răspuns el plin de mândrie. „I-am dat o cutie cu bomboane!” a mai apucat să zică înainte timpanul să îi fie sfredelit de o voce neîndurătoare: „Eşti nebun??”

Peste toate suferinţele s-a aşternut bipăitul monoton al semnalului de telefon închis, căci căsnicia e de multe ori ca o cutie de bomboane belgiene: ai fi putut avea totul, dar tu, na, ai poftit la bomboanele alea…