Simona Catrina

Până la majorat, am locuit în Buzăul natal și nu-mi doream nimic mai mult pe lume decât să mă mut la București – sau măcar în America. În societatea socialistă multilateral dezvoltată de-atunci, asta era o fantasmagorie. În ultima clasă de liceu, știam că vreau să fiu filolog. Doar că, pe atunci, asta presupunea să ajung profesoară de română la țară cel puțin trei ani, până-mi isprăvesc stagiul. Urma, teoretic, să fac naveta cu rata – n-aveam nici în vis bani de vreo Dacie berlină și oricum, la ora aia, lumea care ochea o femeie conducând se mira de zici că văzuse o maimuță la volan.

Trebuia să trec la planul B, fiindcă n-aveam niciun chef să fiu dăscăliță și nici să fac naveta la țară. Mă oripila perspectiva. Știam profesoare navetiste care-și blestemau zilele – fiindcă n-aveau voie să-l blesteme direct pe Ceaușescu. Mergeai cu autobuzul câte-o oră până la școală, de unde aduceai în casă, fără să știi, câte-un șoarece pitit în vreo sacoșă cu nuci, pe care o primeai șpagă de la părinții loazelor.

Ca să ajung să stau în București, îmi trebuia buletin de capitală. Ca să am buletin, trebuia să am o locuință și un loc de muncă. Apartament nu mi se repartiza, dacă nu aveam serviciu acolo, iar serviciu nu găseam, fiindcă n-aveam buletin. De nevastă nu mă lua nimeni din București, că eram logodită cu un ardelean.

Când nu mai știam ce să fac și epuizasem toate anxietățile, a venit revoluția. Toți fugeau din învățământ ca potârnichile, iar eu n-am predat o zi, m-am cuibărit într-un job bun în București și nu m-am mai dat dusă din capitală.

Dar ce voiam să spun cu toate astea? A, da, știu. De fapt, după 18 ani în care n-am visat altceva decât să stau în Micul și Enervantul Paris, acum am o atitudine mult mai provincială decât atunci când stăteam în Buzău. Nu rezidența te înnobilează, ci aspirația. Nu stau în centru, nu beau în cafenelele actorilor, nu merg la teatru atât de des cum aș vrea, nu citesc reviste culturale cu fundul pe treptele Ateneului, nu mănânc halviță pe Calea Victoriei. Deci nu sunt bucureșteancă.

Nici nu cred că mai există bucureșteni. Specia a fost înghițită, ca atunci când dacii “s-au contopit” cu romanii, dar, nu se știe cum, ne-am ales doar cu metehnele, limba și ADN-ul romanilor, n-am rămas cu nimic de la daci. Tot astfel, capitala de azi mai are de la adevărații bucureșteni doar câte-un viezure, o varză, un mânz.