ErRon

Având în vedere faptul că mi-am făcut rost de o amigdalită care a necesitat concediu medical şi tratament adecvat, am început să iau, la interval de 12 ore, augumentin si ultracod. La indicaţia doctoriţei, desigur (fată, ești nebună? ca acu’ o sută de ani? între timp s-a inventat internetul! – n. Julius).

Orele la care le iau sunt 4.30 şi 16.30. Aşa că ieri noapte m-am trezit să-mi iau doza. Ambele medicamente sunt de dimensiuni mari, augumentinul e lunguieţ iar celălalt rotund, până ieri noapte obişnuiam să le rup ca să le pot înghiţi mai uşor. În respectivul moment, deşi nu mă grăbeam deloc, (copilul îmi dormea, nici un bărbat la bustul gol nu mă aştepta nerăbdător în dormitor), am luat pastila rotundă şi am înghiţit-o cu o gură de apă. La gâtul paradit apa zgârâie şi are un gust sălciu, dar n-am avut răbdare să-mi prepar un ceai. N-am aşteptat să ajungă tableta la locul cuvenit că am înşfăcat antibioticul, cel lunguieţ, l-am introdus în gură şi l-am înghiţit, tot cu apă.

Am simţit că mă înec, dar nu din cauză că una dintre pastille ar fi greşit drumul, ci din cauză că se îmbulzeau, deodată. să coboare pe esofag, împreună cu gurile de apă cu gust leşios. Cum esofagul nu e larg ca autostrada Transilvania (aia care leagă Gilăul de Câmpia Turzii, nu se poate să nu ştiţi care autostradă!), pastilele doreau să alunece, conform, legii gravitaţiei, spre stomac, dar se încurcau una pe alta. Apa trecuse printre ele, am mai luat o gură, nimic! Cu un început de panică, am pus de ceai. Nu mi-a trecut prin minte toată viaţa, ci doar trei idei: cât suntem de fragili, dacă o clipă de neatenţie şi de grabă plus nişte nenorocite de tablete ne-ar putea ucide, am să mor şi mama va trebui să-mi crească băiatul şi cine o să anunţe pe DC, pentru o coroană, un anunţ, ceva??

Am început să beau înghiţituri mici din ceaiul preparat cu miere şi lămâie, dar senzaţia de strangulare în gât tot nu contenea. M-am speriat, am sunat la 112 unde o duduie foarte calmă şi drăguţă a încercat să mă liniştească, mi-a spus să beau ceai, să nu mă panichez, să respir adânc, m-a întrebat câţi ani am. Şi-a dat seama că nu eram caz de urgenţă, dar că nici nu sunasem la mişto, s-a purtat extrem de profesional şi frumos cu mine. În câteva secunde mi-a aflat numele şi adresa, mi-a făcut, totuşi, legătura la salvare unde altă tipă foarte drăguţă m-a întrebat ce pastile am luat, dacă pot să respir, dacă cred că e nevoie să trimită salvarea să mă ducă la ORL. Pe acolo am mai fost odată, în urmă cu 6-7 ani, când mă înecasem cu o bucată de frunză de dafin din zacuscă. Nu am amintiri prea plăcute de la introducera unui tub pe gâtul meu, aşa că am început să dau înapoi. Lăsaţi, mai stau câteva minute şi, dacă tot nu mi-e bine, vă sun iarăşi, am zis. Fata de la salvare a spus să sun neapărat dacă nu îmi trece.

Nu am îndrăznit să mă culc, m-am plimbat prin casă, încă tuşind şi încercând să scap de senzaţia de “ceva oprit în gât”, bând guri mici de ceai. Am deschis DC-ul, nici o glumă (iartă-mă, dacă știam băgam vreo 3, îți săreau pastilele alea din gât imediat – n. Julius). M-am dus să mă uit la copilul care dormea dus, departe de frământările şi grijile mele. Trecuseră deja patruzeci de minute de când sunasem la salvare şi mă simţeam mai bine, dar nu cutezam să mă culc. Mi-am terminat cea de-a doua ceaşcă de ceai şi stam pe marginea patului pierdută în speculaţii pe marginea fragilităţii vieţii şi inexorabilităţii morţii când a sunat telefonul.

Am răspuns şi tipa de la salvare m-a întrebat, pe nume, cum mă simt. I-am spus că mult mai bine. A repetat că pot să sun oricând înapoi dacă ceva nu e în regulă şi mi-a urat noapte bună.

După telefonul ei am adormit buştean.

După cât de frumos s-au purtat cu mine operatoarele de la 112 şi Salvare nu pot în ruptul capului să cred că nu răspund solicitărilor, că din rea-voinţă se întâmplă uneori dramele pe care le vedem la televizor. Dar eu, dacă aş avea putere, i-aş obliga pe cei care sună aiurea, timp de trei luni, câte opt ore pe zi, să cureţe veceurile unei secţii de spital, ale unei şcoli speciale şi ale unui birt (și veceurile unei cazărmi, cu periuța de dinți, supravegheați de un sergent lipovean; băieții știu de ce – n. Julius).