Fratele Andryusha

Pentru că în primul episod al seriei „Cum am devenit un şofer perfect conducând un Cielo fabricat în ’96” am trecut prea uşor cu vederea peste prima maşină pe care am condus-o, mă simt obligat moral să repar această imensă nedreptate.

Greaua moştenire

Fabricată prin ’77-’78 (mă veţi ierta că nu-mi aduc aminte exact anul, dar încerc să mă îndepărtez mental de perioada respectivă pentru că am fost – vorba domnului Liiceanu – traumatizat), Dacia părintelui meu a răsărit într-o bună dimineaţă în faţa blocului în care locuiam, strălucind ca soarele la amiază, arătând lumii acea culoare indefinită, pe care tinichigiii vremii au denumit-o „Alb 40”, iar mie mi-a evocat întotdeauna vopseaua cu care erau date toate uşile blocurilor comuniste, acel gălbui palid, aproape albicios („culoarea untului” o numeau specialiștii, frate Andryusha – n. J.). Cred că avântul imobiliar ceauşist dusese la o supra-producţie a respectivei vopsele, surplusul fiind deversat uzinelor Dacia, să se spele cu el pe cap. Sau să vopsească maşinile tovarăşilor care construiau comunismul, la alegere. În orice caz, în faţa blocului meu, din 4 maşini, 3 erau vopsite cu Alb 40, aşa că ne-am obişnuit cu toţii, în timp.

Copil fiind, m-am repezit plin de entuziasm la bordul automobilului, începând să-l bombardez pe taică-meu cu o sumedenie de întrebări, într-o rafală fără sfârşit:
– Oau! Ce mişto! Asta la ce foloseşte? Aici intră cheia de contact? Mânerul ăsta la ce foloseşte? Dar ăsta? Ăsta e claxonul?! Beeep!!! Beeep!!! Au, de ce mă pocneşti? Butonul ăsta la ce foloseşte? Etc., etc.

Astfel, am aflat că mai bine de jumătate din butoanele şi manetele care se găseau pe bordul unei Dacii 1300 aveau un rol pur ornamental, nefolosind, practic, la nimic. Îmi aduc şi acum aminte că era un fel de buton lunguieţ, mărişor, care se învârtea în jurul propriului ax de simetrie şi care părea a deţine cine ştie ce rol misterios în funcţionarea vehiculului minune. Nici vorbă: puteai să roteşti de el bine sănătos, nu se întâmpla nimic, poate doar primeai o scatoalcă părintească peste cap, dacă îl dizlocai de la locul lui iar urma rămasă pe bord „se vedea urât”. Şi nu era singurul – mai erau vreo trei-patru accesorii inutile, dar care te făceau să te crezi la bordul unui avansat Nautilus, în special atunci când ploua, iar firicele de apă se scurgeau generos pe covoraşele din faţă şi prin chederele geamurilor laterale, pentru susţinerea atmosferei, fireşte.

Ardelean get-beget, tatăl meu a folosit Dacia respectivă vreo 30 de ani, neaducându-i niciun fel de îmbunătăţire sau adaos de ordin estetic. Excepţie făcând, totuşi, mânerul schimbătorului de viteze care a căpătat, la un moment dat, o măciulie din plastic transparent, ce includea înăuntru macheta unui castel şi inevitabilul portbagaj superior, foarte util atunci când plecai în concediu la mare sau la rudele de la ţară, întru aprovizionare. Consecvenţa părintească a avut drept consecinţă faptul că, în timp, soclul ştergătoarelor s-a erodat iar acestea au început să cadă cam la fiecare acţionare mai îndelungată de 5 secunde. Rugăminţile mele, de a suda acele ştergătoare de socluri – aşa cum făceau toţi posesorii de Dacie gospodari – s-au lovit de un refuz categoric, astfel că, mai târziu, devenit şofer, a trebuit să învăţ să conduc prin ploaie fără ştergătoare, ca orice român adevărat.

De asemenea, fire optimistă, tatăl meu nu ţinea prin maşină vreo racletă de râcâit gheaţa de pe parbriz sau ceva asemănător, ceea ce a avut darul de a-mi îmbunătăţi memoria vizuală până într-acolo încât să ajung la destinaţie, iarna, cunoscând numai punctul de pornire şi cel de sosire. Orice alte informaţii din trafic, cum ar fi: alte vehicole implicate, obstacole, eventualii pietoni imprudenţi, angajaţi în traversare prin loc nepermis, fiind considerate drept nesemnificative. Culorile semaforului se pot citi prin gheaţă, din fericire, bunul Dumnezeu având grijă, atunci când a alcătuit lumea, să confere acestei materii transparenţa minimă necesară.

Un alt punct asupra căruia nu am reuşit să cădem de acord a fost necesitatea oglinzilor retrovizoare laterale. Duşman al oricărei opulenţe afişate cu neruşinare în public, tatălui meu i se părea indecentă însăşi ideea de a atârna ceva în afara vehicului, un asemenea adaos putând induce impresia falsă că avem ceva de reproşat fabricantului, care hărăzise maşina cu o singură oglindă retrovizoare, pe mijloc, uşor înclinată către şofer. După ce am luat permisul, din banii de buzunar am cumpărat o oglindă laterală-stânga, pe care am montat-o singur, cu ajutorul a două şuruburi. Despre o eventuală oglindă laterală-dreapta, am fost până şi eu de părere că ar fi un lucru complet inutil, mai ales că ar fi incomodat şi manevrele de parcare, deranjând tufişul sălbatic ce ţinea loc de gard viu.

Nenumărate amintiri mă leagă de acel automobil al începuturilor, zecile de mii de kilometri petrecute în interiorul său – mai întâi ca pasager, apoi ca şofer – având darul de a-mi şlefui personalitatea într-un mod unic, de a-mi deschide noi şi noi orizonturi asupra vieţii, de a mă împinge neîncetat la visare şi contemplaţie.

Visam la ziua când voi avea suficientă forţă în mâna dreaptă încât să pot împinge maneta măcar în viteza întâi; suficientă forţă în piciorul stâng încât să pot apăsa ambreiajul. Suficientă putere în braţe încât să pot roti volanul în mers, de pe loc fiind o ispravă la care doar un eventual challenger al lui Oncescu se putea încumeta.

Unul din jocurile favorite ale copilăriei, în concediu, era de a închide ochii şi a imagina modelul de maşină pe care am să-l conduc, când voi fi mare. Mergând, automobilul nostru se intersecta cu alte vehicule şi, prin faţa ochilor minţii, se succedau tot felul de modele auto, de mărimi şi de culori diverse.

Poate părea paradoxal, dar îmi aduc aminte că jinduiam la un anumit model de Skoda, foarte la modă pe atunci, ori la un Fiat 500, mititel, la un Moskvici bătrânesc, la o pătrăţoasă Lada sau la o elegantă Volgă, ignorând astfel, cu desăvârşire, constructorul autohton.

Constructor de al cărui talent la îmbinatul diverselor piese auto, cvasi-eterogene, mă bucuram, nerecunoscător fiind, în fiecare zi. Dar, ştim cu toţii, aşa e tinereţea cea nesimţitoare, noroc că trece repede…

Mai multe articole ale fratelui Andryusha găsiți chiar pe blogul fratelui Andryusha.