Julius

Suntem pe 15 martie 44 î.Hr., adică la idele lui Marte (idele erau jumătatea fiecărei luni). Iulius Cezar nu prea s-ar urni din casă – starea sănătății sale nu era prea grozavă în ultima vreme. Se gândește chiar să-și amâne prezența în fața Senatului, căruia trebuia să-i prezinte niște propuneri înainte de plecarea spre Parția, campanie programată să înceapă pe 18 martie. Se hotărăște abia când senatorii îi transmit că s-au adunat în curia teatrului lui Pompei și că nimic nu i-ar bucura mai mult decât compania îndrăgitului părinte al patriei. Cezar se urnește.

Pe drum, cineva îi dă un bilet cu numele conspiratorilor, însă Cezar îl pune alături de restul hârtiilor primite fără să-l citească. Ba chiar se oprește să facă mișto de haruspexul Spurrinna, care îl avertizase în timpul unui sacrificiu „să se ferească de un pericol care îl va paște nu mai târziu de idele lui Marte”, pe motiv că, iată, idele lui martie sosiseră fără nici un pericol. „Încă nu au trecut”, a mormăit Spurinna.

În fine, numeroase alte semne, parte dintre ele închipuite probabil de autorii antici, îl previn pe Cezar că prietenii lui îi pregătesc o petrecere surpriză. Și atunci, înnebunise Cezar?

În realitate, cam tot ce s-a petrecut pe 15 martie 44 î.Hr. e cât se poate de firesc și nimic nu a fost o întâmplare nefericită, așa cum pare la prima vedere. Încă din 15 februarie, Cezar renunțase la garda personală. De ce renunțase Cezar la escortă e greu de spus cu exactitate și decizia trebuie pusă probabil în seama unui cumul de factori. În primul rând, după încheierea războiului civil, Cezar nu și-a urmărit dușmanii, ci, dimpotrivă, a încercat să și-i apropie și să-i integreze în mecanismul noului stat roman, rupând astfel cutuma sfârșitului Republicii potrivit căreia învingătorii își suprimau fizic adversarii politici. Dând dovadă de clemență, Cezar s-a crezut îndreptățit să spere că vechii săi adversari nu vor avea impolitețea să-l asasineze. E posibil și să se fi crezut intangibil, dar la fel de bine se poate să fi considerat că prezența gărzii i-ar putea jigni pe cei din jurul său – deși avea momente când era arogant (de altfel, făcea niște glume excelente pe seama altora; dacă scria „Commentarii de Bello Gallico” în serial pentru Daily Cotcodac, rupeam), în general se purta cu multă deferență față de toată lumea, inclusiv cu oameni de rând.

Revenind la evenimentele de la idele lui Marte, Cezar nu citise biletul cu numele conspiratorilor, însă chiar dacă l-ar fi citit, probabil n-ar fi schimbat mare lucru – nu și-a ucis decât foarte rar dușmanii (trebuia să-l scoți rău de tot din sărite, probabil să faci mișto de calul lui sau să-i înjuri echipa preferată), iar măsura pe care o lua atunci când descoperea vreun complot împotriva sa era să afișeze numele conspiratorilor în For, ca să-i facă de căcat. Cât privește popularitatea sa în rândurilor senatorilor, să notăm că învingătorul războiului civil îi iertase pe învinși și nu-i cocoloșise prea tare pe învingători, așa încât ajunseseră să-l cam urască în egală măsură și unii, și alții.

Și iată-i pe senatori înconjurându-l bucuroși în teatrul lui Pompei, să-i aducă omagiul. Unul se apropie din față, să-i spună ceva, altul îi apucă toga din spate. Cezar se întoarce spre senatorul Cimber și-i strigă: „Asta e violență!”, moment în care Casca scoate pumnalul și confirmă că măritul Cezar nu se înșeală, e chiar violență. Marcus Brutus, unul dintre favoriții săi, dă și el, moment în care se spune că Cezar ar fi rostit celebrele vorbe. Se dă la grămadă, iar Cezar își acoperă capul cu toga, probabil să nu apuce să-i vadă chiar pe toți ăia pe care îi grațiase lovindu-l cu pumnalele.

Medicul Antistius, citat de Suetonius, e de părere că numai o singură rană a fost mortală, de unde deducem că ceilalți asasini au dat cu milă, fiind convinși că Cezar era de fapt băiat bun, dar îl strica nevastă-sa.