Cms

Unii dintre cititori îşi închipuie probabil că antropologii sunt un fel de Indiana Jones care bântuie mapamondul în lung şi-n lat, în căutarea comorilor ascunse de hipsterii din vechime. Fără îndoială că unii cercetători din afară au parte de colaboratoare drăguţe şi omniprezente, pe care le târăsc după ei în cele mai exotice şi mai necivilizate locuri din lume, numai ca să le poată freca pe spate la sfârşitul zilei sub vreo cascadă cu apă încă nepoluată de industrializarea sălbatică locală. De obicei, însă, antropologii de pe la noi se limitează la mult mai prozaicul teren prin ţară, din lipsa fondurilor, asta când nu mulţumesc cerului că încă mai au un loc de muncă.

Mărturisesc cât se poate de sincer că mi-e lene şi să ies din casă, darămite să mai umblu pe coclauri după subiectele mele de studiu. Totuşi, când şi când, mă cuprinde câte o jenă existenţială şi îmi părăsesc bârlogul pentru o cură de cercetare reală, printre oameni adevăraţi. În definitiv, şi Malinowski a urât terenul, dar ce poze faine alb-negru cu băştinaşi şi-a tras!

Şi uite aşa am ajuns vara trecută într-o comună, aproape de Bucureşti. Alaiul celor două maşini ale prietenilor mei mă debarcase exact în faţa primăriei, apoi amicii au demarat urgent, pentru că tocmai trecuserăm pe lângă o pădurice numai bună pentru organizat o petrecere la iarbă verde. Îmbinarea utilului cu plăcutul. Pentru ei.

Hotărârea mea de a duce mai departe nobila muncă de teren a iluştrilor înaintaşi a prins să se clatine când secretara primăriei m-a lămurit în 10 cuvinte că şcoala unde urma să mă întâlnesc cu omul de legătură este în satul aparţinător comunei, la şase kilometri distanţă. Dar cum să mă oprească pe mine şase kilometri de şosea, când alţii străbat jungla zile în şir ca să dea de urma vreunui trib uitat de lume din America de Sud?

Am ieşit din primărie şi am luat-o pe strada principală. Din faţă se apropie un ţigan mustăcios, cu pălăria-i neagră cu boruri largi. Dau bineţe, cum ştiu că e bine să faci pe la ţară, şi omul îşi scoate pălăria, rânjindu-mi larg. Trec mai departe, încântat de pacea care domneşte pe lume, dar abia fac 50 de metri că aud ţipete de femeie şi zgomot de sticlă spartă. Întorc capul: ţiganul meu se oprise şi spărgea tacticos cu o rangă metalică parbrizul unui taxi parcat în faţa unei case, acompaniat de urletele proprietarei maşinii, care nu îndrăznea să se apropie de acest vandal costumat în Zorro. Poate nu-l salutase cum se cuvine ultima oară?

Am ajuns la şcoala cu pricina după un marş de o oră, în plin soare. Răcoarea din camerele umbrite mă face să mă înfior, după cele 40 de grade de afară. Din păcate, învăţătorul care trebuia să mă prezinte celor doi oameni cu care voiam să stau de vorbă era plecat la Iaşi, pe urmele nevestei care fugise la maică-sa, împreună cu cei patru copii – mă lămureşte portarul şcolii, sau poate informatorul local al SRI-ului.

La naiba cu Malinowski, Mead şi Lévi-Strauss! Spre deosebire de ei, am un telefon şi nişte prieteni şi nu voi ezita să-i folosesc! După 10 minute sunt preluat cu maşina şi aruncat direct în mijlocul petrecerii la iarbă verde. Nici măcar furtuna care a sosit în vreo oră şi ne-a udat mai ceva decât cascadele tropicale din rezervaţiile cu antropologi în stare naturală nu a reuşit să ne strice cheful, pe care l-am continuat în timpul retragerii şi apoi acasă.

N-am mai ajuns anul trecut în locul cu pricina. Nici nu ştiu dacă familia învăţătorului s-a reunit sau acum el s-a combinat cu sora soţiei vărului primar al agentului local de poliţie. Dar sunt şanse mari să-mi reiau cât de curând cercetările. Nu e ocazie când vorbesc la telefon cu prietenii mei corporatişti, apăsaţi de serviciul lor de 12 ore, fără să mi se pună întrebarea „Când mai organizăm un teren din ăla de-al tău, meseriaş?” şi să nu se ofteze la finalul convorbirii, lung, din străfundul sufletului: „Ce meserie distractivă mai aveţi şi voi, antropologii!”