Simona Catrina

Azi, am căutat la opt chioșcuri ziarul meu preferat – nu pot să vă spun care, fiindcă mă dau afară de la ziarul la care lucrez. Cu ocazia asta, am făcut un studiu antropologic pe marginea profilului vânzătoarei de hârțoage. Eu cred că aceste chioșcărese au pierdut câte-un pariu și numai așa au ajuns să lucreze în acest domeniu vitreg. După felul în care se uită la mine când cer un anumit ziar, îmi dau seama că probabil toate au câte-un doctorat și două masterate, dar au ajuns să vândă presă doar pentru că vicisitudinile vieții includ drama intelectualului.

Ca niște Victorițe Petrini care au absolvit Filosofia, dar au ajuns să muncească și să bea la Deratizări, doamnele de la tarabă vorbesc ne-ntrebate. Pe de altă parte, niciodată nu răspund când sunt întrebate. Aproape toate fumează și mă mir sincer că încă n-au dat foc la chioșc, între atâta material inflamabil.

Dacă întreb de-o revistă, tanti scutură din cap că nu, nu i-o aduce. În schimb, îmi oferă alte titluri din aceeași categorie – crede ea. Odată, am întrebat de Dilema veche (aplauze), a zis că n-are, mi-a oferit în loc Historia. N-am rostit nimic, că aveam fular peste bot, dar am pantomimat perfect “ce-are sula cu prefectura”. S-a uitat la mine ca la o oligofrenă care nu știe să aprecieze un produs cultural. Mă rog, historic.

Dacă solicit o revistă de-asta lucioasă, mă întreabă: “Cu cadou sau fără cadou?”. Asta e o întrebare retorică. nu? – îi zic. Dar cum și întrebarea mea despre întrebarea retorică este tot o întrebare retorică, nu aștept răspuns. Voi ce-ați răspunde când v-ar întreba vânzătoarea de reviste dacă vreți cu cadou sau fără? Normal că vreau cadou. “15 lei 99”, latră ea, aruncându-mi delicat revista. Păi scrie pe ea că face 7,99, îndrăznesc eu. “Păi ați zis cu cadou, deci alea cu cadou face 15,99, uitați, aveți un rimel în pungă!”.

N-am de lucru și intru în discuții abisale: Doamnă, ați pronunțat cuvântul cadou, care, potrivit DEX-ului, înseamnă “atenție, dar, surpriză, (înv., pop. și fam.) peșcheș, (pop.) plocon, (înv.) cinste, dărușag”. Deci dacă nu e peșcheș ori dărușag, de ce se numește cadou? “Deoarece este cadou pe lângă revistă”, o ține ea ca gaia mațu. “Un cadou care costă 8 lei?”. S-a uitat la mine ca la zgârie-brânză. “Păi, doamnă, dumneata vrei cadou gratis?”. Mă scuzați, i-am zis, apoi am cerut revista fără cadou. Am simțit nevoia să mă justific: rimelul acela nu este marca mea favorită. “Dar dacă era gratis, era marca dumitale favorită?”, își forțează ea norocul.

Am dărâmat taraba, am bătut-o pe tanti, am băgat-o-n morții mă-sii, ea a căzut în genunchi și și-a cerut iertare, plângând. Desigur, scena aceasta era doar fantezia mea secretă, nu s-a petrecut cu adevărat. S-a petrecut ceva cu mult mai violent: am sunat la ANPC.

Dubios de iute, mi-a răspuns o fată, fără să-mi ceară să apăs pe nicio tastă sau să mă avertizeze că această convorbire va fi înregistrată, pentru îmbunătățirea calității serviciilor, iar continuarea acestei convorbiri reprezintă acordul meu. I-am spus tărășenia, că doamnele de la chioșcuri îmi răspund obraznic. M-a ascultat cu blândețe și înțelepciune. Într-un final, când am terminat eu cu spumele la gură, m-a întrebat dacă am semnat vreun contract cu respectivele doamne tarabagițe sau dacă mi s-a promis un serviciu politicos și/sau de calitate pe care nu l-au respectat. Am zis că nu, normal. Ne pare rău, a gângurit vrăbiuța de la ANPC, dar noi nu avem cum să intervenim în situația în care beneficiarul a consimțit la procurarea acestui fel de servicii și/sau relații cu furnizorul.

Deodată, mutra mi s-a luminat salvator, i-am mulțumit duduii de la relația cu clienții isterici și am realizat ceva măreț: acum pot să-mi vând o rablă de frigider care ocupă loc degeaba-n balcon. Și, dacă-l aburesc pe cumpărător să nu semneze niciun contract în prealabil, în care să se stipuleze cumva că mă angajez solemn să nu-i dau o combină frigorifică veche, ruginită, cu sertarele de la congelator sparte, fără freon și fără ștecher, pot să obțin lejer un zece milioane de lei vechi.