Ionuț Șendroiu

Pe atunci foram pentru Exxon Mobil în Golful Benin. Şeful operaţiunilor era John Jeffrey, din Houston, un zdrahon de 2 metri şi 150 de chile, care avea colesterolul în jur de 300. Trigliceridele nu i le-am putut determina niciodată pentru că aparatul dădea mereu eroare. John înghiţea câte şapte ouă făcute omletă la micul dejun, alături de şunca de rigoare. Fleica de vită înecată în tabasco, pe care o înfuleca la prânz, era doar felul întâi. La felul doi comanda de obicei o mâncare mai puţin americană, ca să combată rutina, cum zicea el (cuvântul “rutină” era unul din neologismele lui favorite; și mai cunoştea încă cinci). Pentru combaterea cu succces a rutinei, deci, compania a decis sa aducă la bord un bucătar italian de clasă.

Spaghetti alla carbonara
Aşa a aterizat pe nava noastra Stefano, un chef care lucrase înainte la câteva restaurante de fiţe din Milano. Stefano era convins ca petroliştii texani, la salariile lor de mii de dolari pe zi, sunt nişte pretenţiosi cu mâncarea şi era foarte emoţionat pe chestia asta. Zborul cu elicopterul, aterizarea pe o navă în mijlocul oceanului, americanii lătrând în texană, nigerienii transpiraţi, cu salopetele mânjite de petrol, ţevaria gigantică a platformei, huruitul sondei – totul era extrem de nou şi de ciudat pentru el.

Prima zi de muncă a lui Stefano se anunţa a fi genul ăla moment care se va lăsa cu clash-uri culturale. Iar eu ador clash-urile culturale! Mi-am luat tava cu prânzul şi m-am aşezat la o masă de lângă linia de servire, să nu ratez show-ul.

A sunat telefonul. Stewardul de serviciu, un nigerian cu mâini ca lopeţile, a ridicat receptorul. N-a fost nevoie să îl apropie de ureche: era John Jeffrey, care urla din birou.

– Hey, băiete, vezi că vin în douăzeci de minute! Azi vreau ceva nou la felu’ doi, gătit de de chef-ul italian.
– Ce sa fie, mai precis, Sir? a întrebat stewardul
– Băi, spune-i macaronarului să găteasca ceva special, ce mă întrebi pe mine?! Crezi ca io sunt bucătar?! Sau crezi că sunt italian?!?! Ha ha ha! Râsul lui John semăna cu un sunet de pickhammer.

Stewardul a închis şi s-a apropiat de Stefano. Stefano, care avea cam un metru şaizeci, a început gesticuleze în engleza lui cu accent italienesc:

– Special?! Cum cazzo special??? Ce vrea de la mine?! Am deja preparat un carpaccio al tonno con capere e parmiggiano – asta nu e suficient de special?

Mă ridic de la masa şi mă apropii de el:

– Fă-i carbonara. Spaghetti alla carbonara. Cu multă şuncă, mult ou şi o groază de brânză. O să îi placă!
– Ma non e posibile! Carbonara?! Porco dio!! Asta e mâncare pentru mineri, nu per un capo di Exxon Mobil! A zis che doreşte una cosa speciale, una cosa raffinata …
– Treaba ta! Mai ai 15 minute să-i faci carbonara aia, dacă vrei să-l dai pe spate …

Stefano s-a întors în bucătărie, agitat ca un hamster injectat cu cafeină. A pus la fiert spaghetti lungi de juma’ de metru, a tăiat felii de pancetta si prosciutto affumicato. Era ca un titirez care împrăştia arome. A amestecat pastele cu un gest de operetă, dându-le aspectul unei coroane, care înconjura grămada de şuncă în sos carbonara. Namila de John Jeffrey şi-a făcut apariţia la linia de servire fix în secunda în care Stefano presăra pătrunjel proaspăt, tocat mărunt.

Italianul a tras un zâmbet cauciucat, aşezând farfuria pe tavă, încadrată de furculiţa şi lingura de spaghetti, învelite în şerveţel. Cu un gest dibaci, a plasat în faţa pastelor o râşniţă cu piper alb şi un bol cu parmezan ras.

– Wow! Ce mişto miroase! a exclamat texanul, dând la o parte piperul si parmezanul, ca sa faca loc pentru felul principal: platoul cu fleica de vită mânjită cu unt topit şi maldarul de cartofi prăjiţi.

Stefano a albit. Pe tava americanului, capodopera lui culinara arăta acum precum Ateneul lângă Casa Poporului …

Porca madona, cu sos iute
John şi-a luat tava, apucând din mers o sticlă de tabasco de pe barul de salate şi s-a aşezat la o masă. A început să toarne tabasco peste fleica de vită, numai că … nările i s-au îndreptat încet spre carbonara. A amuşinat de câteva ori, după care şi-a tras farfuria de paste în faţă. Nu îmi venea să cred! Eram sigur că pastele, pentru el, vor fi un fel de desert. Era o mare chestie ca un asemenea junk food animal să lase deoparte vita cu cartofi prăjiţi.

M-am uitat spre bucătar, să îl felicit din priviri. Italianul se ţinea cu mâna de perete, holbându-se la texan cu nişte ochi care îi ieşiseră din orbite vreo 5 cm … Texanul turna tabasco peste spaghetti!

M-am ridicat imediat sa-l liniştesc pe Stefano, să ii explic ca ăsta e de fapt un gest de mare apreciere în Texas. Italianul avea aerul ca asculta un agent de asigurari.

– De mare apreciere, un cazzo! Uită-te ce face cu spaghetele meleee!!!

Americanul a apucat lingura de spaghetti, s-a uitat la ea ca la un gândac şi a dat-o la o parte. A pus mâna pe cuţitul de friptura şi a început voiniceşte sa taie pastele în bucăţi. Bucătarul a rămas paralizat. Părea o statuie de ceară de la Muzeul Tussaud’s.
– Porca modona!! Se simte jignit! Tu m-ai pus sa fac carbonara!!! Este vina taaa! Eu am vrut sa-i ofer carpaccio ….
–
Gura bucătarului a îngheţat brusc, de ca şi cum cineva ar fi apăsat telecomanda pe STOP. Am privit peste umăr: americanul înfuleca din paste! Mai precis, părea că bagă fân într-un siloz.

Untul se întărea pe fleica de vită, abandonată lânga maldărul de cartofi prăjiţi, în timp ce pastele, mărunţite cu cuţitul si mânjite cu tabasco, dispăreau în ritm alert din farfurie. Pentru Stefano era probabil o imagine apocaliptica. S-a uitat spre mine, zambind uşurat:
– Alora, dottore! Eu nu am mai gătit spaghetti alla carbonara de zece ani, am avut nişte emoţii …