George Damian

Vi-l mai amintiți, sper, pe Nicu Filipescu, conservatorul mardeiaș care l-a căsăpit cu spada pe rivalul său politic George Lahovari. Ei bine, astăzi vom afla și alte lucruri frumoase despre el și vom înțelege poate mai bine de ce Nicu Filipescu a fost unul din promotorii sporturilor de forţă (box şi scrimă) şi de ce îl ţinea pe lângă el pe Alecu Callimachi (primul bodybuilder valah de pe la 1880). Dar, pentru asta, haideți să vedem cum se făcea politica practică în Bucureştii acelor vremuri.

Momentul culminant al activităţii politice era ziua alegerilor. Şi cum toată lumea ştia că în caz de alegeri contează cine numără, partidele erau organizate pe principii militare pentru ocuparea secţiilor de votare. Procesul electoral era simplu: cine ocupa secţia de votare, ăla număra şi voturile. Intuiți deja ce bătălii crunte se dădeau în seara de dinaintea alegerilor pentru ocuparea secţiilor de votare. În linii mari, ostilitățile se derulau după următorul tipic: seara, opoziţia plătea măciucaşi de mahala care efectuau raiduri de preluare a clădirilor. Dimineaţa, guvernul trimitea poliţiştii să îi alunge, şi pe tot parcursul zilei se dădeau bătălii grele, secţiile de votare erau pierdute şi recâştigate de câteva ori până la lăsarea serii.

Nicu Filipescu (foto) era sufletul şi strategul acestor încleştări. Întotdeauna avea pe lângă casa lui o forţă de rezervă, în fruntea căreia se arunca în luptă în momentele şi punctele critice. Toţi contemporanii şi-l amintesc pe Nicu Filipescu vineţiu la faţă, cu ochii bulbucaţi, părul vâlvoi şi bastonul ridicat, conducând câte o gloată de mahalagii la asalt. Armele folosite erau măciucile, ardeiul iute pisat (care se arunca în ochii adversarilor) şi apa clocotită, care se arunca de la etaj peste capetele asediatorilor. Din când în când se auzea şi câte un foc de revolver, dar destul de rar – combatanții erau, de regulă, oameni finuți.

La fel de pasionante erau asalturile asupra Palatului Regal, care erau un adevărat cadril, un dans cu mişcări cunoscute. Mahalagiii conduşi de Nicu Filipescu se năpusteau asupra palatului răcnind şi fluturând din ciomege. Regele Carol I îi întâmpina de la balcon cu o figură impasibilă şi mâna stângă la spate. Mulţimea clocotindă spărgea geamurile palatului, însă nimeni nu arunca vreo piatră spre suveran. Pe flanc se concentrau jandarmii călări cu săbiile scoase şi, la fluturarea din mână a regelui, şarjau mulţimea dezlănţuită. Regula era să lovească cu latul săbiilor, însă la unul din aceste atacuri regula a fost încălcată. Văzând cum curge sânge, Nicu Filipescu a turbat şi a scos revolverul, hotărât să-l împuşte pe maiorul care comanda cavalcada. A fost oprit la timp de prefectul Capitalei, care supraveghea intervenţia forţelor de ordine: “Ai înnebunit, Nicule? Maiorul Dobrescu e văr cu tine!”

Carevasăzică, de-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii, și e păcat că aceste tradiții electorale s-au stins în timp. Nicu Filipescu ar izbucni în lacrimi dacă ar vedea, de pildă, ruşinea din Piaţa Universităţii de astăzi.