Simona Catrina

Mergeam aseară prin Drumul Taberei cu un autobuz Mercedes și mă simțeam, nu știu de ce, inferioară unuia care ne depășea într-un Matiz nervos. Pe când paradoxam eu moțăind până la stația Locotenent Nicolae Găină, m-am trezit cu multe idei flocoase-n cap.

Spre deosebire de haine, unde numai premianții detectează marca și prețul, la mașini virtuțile sunt la vedere. Toate au sigla deasupra buzei și pe noada falnică, nu există niciun dubiu și nimeni nu se întreabă dacă e brand original sau contrafăcătură.

Nu există (cred) imitații de Ferrari, făcute pe vapor, între Liban și Cipru, intrate în țară fără accize și cu motor din înlocuitori. Brandul feroce rămâne inimitabil, chiar și puii de hoț care șmanglesc embleme de Mercedes le vând unora care le pun tot pe un Mercedes. De fapt, îl vând chiar ăluia de la care l-au furat.

Garanția că, însurându-te și cumpărându-ți mașină, te-ai ales cu achiziții originale, are două tăișuri. Dacă după un Metaxxa cumpărat la preț de Metaxa nu plângi prea mult (pentru că până la urmă, și dacă luai Metaxa, după o vreme tot Metaxxa vedeai scris), mașina și nevasta trebuie întreținute conform standardelor și normelor de revizie.

După cum, dacă e să folosesc în continuare trusa micului sociolog, am mai băgat de seamă că oamenii cu mașini ieftine au mai multă grijă de ele decât posesorii de scumpăciuni ostentative. Tații de familie își pocnesc odraslele care toarnă cola pe vinilinul conservat atent cu învelitoare de fâș. Dar moștenitorii unor mașini de suta de mii de euro au dreptul constituțional să tencuiască șaorma pe banchete, fiindcă noi să fim sănătoși, că oricum din toamnă-ncolo nu se mai poartă decapotabile. Și, ca să fie mai convingător, o beizadea cu mașină de-asta fără scalp și-a lăsat decapotabila desfăcută-n ploaie, ca să arate că orice miliardar are măduvă de filosof și că el nu e atașat de patimi telurice. S-a integrat în considerații cosmice la o bere, cât a ținut potopul, apoi și-a scos celularul top-of-the-line și l-a sunat pe tac-su: “Am bușit mașina, am făcut-o varză”. Apoi, ținând telefonul la 40 de centimetri de zgârciurile urechii: “Hopa-șa, nu fă infarct, că te-am păcălit, bă, n-am lovit-o, doar am plouat-o”.

Valorile civice moștenite de la străbuni, precum și cei șapte ani rutieri de-acasă, presupun să te porți civilizat cu mașina ta, cu condiția să ai acele simțuri care-ți permit s-o auzi cum geme. Există categoria șoferilor care aud bătaia pe spate, după cum există și tagma celor cu deficiențe, care n-aud niciodată bătaia pe spate. Punctul culminant al filmului survine atunci când șoferul aude bătaia pe spate, iar mecanicul nu. Sau, și mai tensionat, când titularul de volan o aude, dar nevasta lui nu. Ea insinuează pițigăiat că domnul are iluzii auditive generate de stres, de alienarea capitalistă și de mâncarea modificată genetic.

Am și eu o vârstă, deci am văzut de-a lungul timpului cum mărcile trăsnet se măsluiau cu o dexteritate ridicolă. Am văzut țigări Cișmigiu înghesuite în pachete goale de Kent, nechezol pitit în pachete goale de Alvorada, inele suflate cu imitație de aur, șaneluri cu miros de mușețel, smirnoffuri umplute cu săniuțe, etichete de Ralph Lauren cusute pungălit pe pulovere Sporul, am văzut Rollex-uri, Rolllex-uri, Ribock-uri, Parcker, Verssaci, Luiz Vitton, Johnny Wolkar, Panasony.

Dar n-am văzut niciodată pe cineva care să cumpere un Aston Martin, să-l aducă-n fața blocului, să salte capota și să-i pice fălcile ca la mops: “’Tu-ți șmenaru’ mă-tii, ăsta mi-a pus motor de BMW, ce țeapă mi-am luat!”.