ErRon

Cea mai traumatizantă experienţă din cariera mea de profesor în SUA s-a petrecut în 2002, la mai puţin de o lună de la începerea primului an şcolar. Predam la un liceu cu 800 de elevi, dintre care 92% erau negri, 6% hispanici şi 2% albi (“negri”? “negri”?? presupun că ai fost expulzată, nu? – n.J). În liceu erau integrate cinci clase de copii cu deficienţe, de toate tipurile. Trei dintre clase, printre care şi a mea, erau într-un trailer în fundul curţii.

Aveam în clasă 15 copii, de la clasa a IX-a până la a XII-a, fiind grupaţi după deficienţă şi nu după vârstă. Ai mei stăteau cel mai bine cu intelectul, dar erau cu probleme de comportament. Se împărţeau, ei înşişi, în două categorii: cei care fuseseră la şcoala de corecţie şi cei care urmau să ajungă acolo (înainte să te expulzeze ai făcut şi niţică puşcărie, nu? – n.J)

Nu eram singură la clasă, eram ajutată de o asistentă, o negresă fără studii responsabilă cu disciplina. Era cea care-şi permitea să-i apostrofeze cu “nigger, I will tell you to your mom”. Era greoaie atât la fizic, cât şi la spirit, şi dormea aproape tot timpul cu capul pe bancă.

Într-o zi a adus în clasa mea un elev din clasa vecină, să socializeze cu ai mei. Nu am îndrăznit să-i spun nimic asistentei şi nici nu m-a deranjat copilul, mai fusese în clasă la mine, îl ştiam. La un moment dat, acest elev a început o conversaţie cu unul dintre ai mei, Zachariah, unul cam retardat, cu ochii veşnic galbeni din cauza drogurilor. În câteva secunde cearta a degenerat, băiatul din clasa cealaltă s-a ridicat şi s-a apropiat de elevul meu. Nu am ştiut niciodată care dintre ei a dat primul pumn, deşi am fost întrebată, ulterior, de mai multe ori.

În clasa aceasta, din trailer, aveam o ţâşnitoare. Era un fel de cutie din metal iar ţâşnitoarea ieşea din ea, fiind făcută tot din metal. Zach al meu avea banca lângă ea. Un pumn bine plasat al adversarului l-a proiectat cu capul în ţâşnitoare. Au mai urmat lovituri, din ambele părţi, toti ceilalţi copii privind ca la un spectacol. Zach a pus mâna pe un scaun metalic din apropiere. Celălalt a ridicat în aer o băncuţă (stăteau în băncuţe individuale, mult mai mici decât ar fi avut nevoie pentru înălţimea lor). În acest moment mi s-a rupt firul. Nu-mi amintesc cum am ajuns la telefonul situat în spatele catedrei mele, nici cum am format numărul de urgenţă, la ofiţerul scolii. Am zis doar, nu ştiu cum am avut puterea şi prezenţa de spirit: “Here is Goga from trailer! They are fighting, I need help!”.

Aveam în clasă doi fraţi înalţi, ambii peste 1.90, baschetbalişi. În momentul în care bătăuşii au ridicat obiectele de mobilier, cei doi fraţi au intervenit. Fiecare s-a dus la câte unul dintre combatanţi şi, în câteva secunde, i-au deposedat de arme şi i-au imobilizat. Cu forţă şi fără drept de apel.

În aproximativ două minute ofiţerul şcolii a ajuns la clasa mea, unde totul era liniştit. Când a întrebat ce se întâmplase, elevii mei au dat din umeri. Zach sângera la cap. În câteva secunde s-a prezentat asistenta medicală, l-a luat şi l-a dus la cabinet la pansat.

A doua zi a început o întreagă tevatură, mama copilului lovit (fără serviciu şi consumatoare de droguri) voia să facă nişte bani pe seama liceului, afirmând că elevii fuseseră nesupravegheaţi. Am dat declaraţii peste declaraţii, în scris şi oral, faţă de directori, ofiţerul şcolii, avocatul districtului şcolar.

S-a terminat cu bine, adică şcoala n-a avut nimic de plătit, asistenta mea a fost mutată la altă şcoală (afirmase că nu fusese în clasă, dar a dat-o de gol un elev), iar eu m-am ales, pentru cei trei ani cât am stat acolo, cu porecla de “Goga from trailer”. Negruţii mei mă alintau strigându-mă aşa, uneori, adăugau şi “miss”. Se împrăştiau de râs când rememorau modul în care am cerut ajutor, cât am fost de speriată şi când le spuneam că la mine acasă nu văzusem nici o bătaie de acest fel.

P.S. În acest moment fraţii care i-au despărţit pe bătăuşi sunt în închisoare pentru jaf armat.