George Damian

Iritat de insistenţele lui Antonescu care îi tot cerea tancuri, Hitler i-a spus într-o bună zi unui consilier: „Românilor am să le dau triciclete şi cărucioare pentru copii, nu tancuri germane”. Ştia el ce ştia: pentru români mecanismele nu sunt destinate utilizării conform specificaţiilor tehnice. Orice fel de utilaj încăput pe mâna unui român reprezintă o provocare şi orice maşinărie devine un posibil record: dacă are performanţe maxime la 4.000 de turaţii, atunci este clar că la 8.000 de turaţii va avea performanţe maxime duble! (plus că inginerii care au proiectat motorul respectiv sunt în mod clar nişte înghesuiţi; de ce l-au mai făcut să meargă la 8.000 de turaţii, doar ca să îţi spună să îl foloseşti la 4.000?).

Să nu-i spuneţi niciodată unei soacre din România că maşina de spălat nu poate spăla covoare şi apoi să plecaţi de-acasă. Este ca şi cum ai învăţa un copil să aprindă chibrituri şi apoi îi spui să nu se joace cu ele. Dacă îl mai şi laşi singur, să nu te miri când se aud sirenele pompierilor. La fel şi cu soacra: va îndesa covorul în maşina de spălat şi o va porni pe programul de fiert rufe albe. Nu ai dreptul să te plângi că va trebui să o arunci: şi dacă maşina de spălat putea totuşi să spele un covor?!?!

Am fost fascinat de acest dispreţ faţă de orice fel de utilaje. Muncitorii, maiştrii, mecanicii şi orice fel de alte fiinţe care au de-a face cu roţi dinţate par să le duşmănească din tot sufletul. Chiar şi printre ingineri se găsesc unii care urăsc specificaţiile tehnice şi regimul de exploatare. Normele de protecţia muncii sunt nişte plictiseli provenite din frustrările unor obsedaţi care nu ştiu să înlocuiască siguranţa unui strung cu un cui sănătos de oţel capabil să ardă bobina electromotorului şi să scoată strungul din funcţiune pentru foarte multă vreme.

Am încercat să găsesc o explicaţie pentru acest dispreţ suveran faţă de orice fel de mecanism. Nu am nici o îndoială că provine din orientarea către spiritualitate a poporului român. Mecanismul nu este destinat utilizării în anumiţi parametri – el de fapt reprezintă un mijloc pentru cucerirea unei noi culmi. Această orientare spre spiritualitate şi acest dispreţ faţă de utilaje sunt evidente chiar în gramatica limbii române, mai precis în modul impersonal. Muncitorii români vor spune întotdeauna cu seninătate şi o umbră de satisfacţie: „s-a stricat!”. Niciodată nu va spune un muncitor: „am executat această acţiune interzisă de normele de utilizare care a dus la defectarea utilajului”. Nu. Va spune zâmbind: „s-a stricat!” Zâmbetul provine din bucuria înfrângerii utilajului.

Plus că este vorba de tradiţie. În timpul cruciadei de la Varna (1444), pe meleagurile româneşti a venit tocmai din Brabant cavalerul de Wavrin, care a adus cu el o galeră şi patru tunuri. În timpul asedierii cetăţii Giurgiului cavalerul de Wavrin a pus cel mai mare tun de pe galera sa să tragă în zidurile cetăţii, iar valahii ţopăiau de bucurie când fiecare ghiulea trasă lărgea crăpătura din zidul cetăţii. La prânz, occidentalul cavaler a întrerupt lucrul şi a plecat la masă, iar la comanda bombardei a rămas voievodul Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Ţepeş). Dar să lăsăm cronica să ne spună ce s-a întâmplat mai departe: „Şi atunci domnul Regnault de Comfide, care prânzea cu seniorul de Wavrin îi spuse: Acest român va pune bombarda noastră să tragă atât de des încât va plesni; ar trebui să trimitem vorbă acolo să o lase să se mai răcească şi să nu mai tragă până nu vă veţi reîntoarce. Dar mai înainte ca trimisul să fi putut sosi, românul a mai pus iar să tragă şi au plesnit două dintre cercurile bombardei care au ucis doi marinari, oameni de ispravă şi bărbaţi viteji în felul lor, care mult au fost plânşi şi căinaţi”.

N-am nici o îndoială că Vlad Dracul l-a întâmpinat pe cavalerul de Wavrin cu un zâmbet larg: „S-a stricat!”