Listă bună, pistă falsă

Simona Catrina

“M-am căsătorit din dragoste!”, m-a aburit prima cântăreaţă Barbie pe care am întrebat-o într-un interviu de ce s-a măritat cu distinsul compozitor pistruiat de vicisitudini hepatice, cocoşat de griji (şi mai ales de cifoză), şifonat de furia anilor etc, etc. Printr-o înduioşătoare coincidenţă, venerabilul avea, nu-i aşa, aceeaşi etate cu bunicul ei. “Din dragoste, normal!”, a insistat pescăruşa, scărpinându-şi poşeta de 6.000 de euro. E o coincidenţă – am zis, când a scos din costisitoarea raniţă un celular ca un lingou, de m-am uitat speriată-n toate părţile, am crezut că furase o piesă din cloşca-cu-puii-de-aur.

Nu cântase live în viaţa ei. Dacă vedea un microfon deschis, făcea atac de panică. Moşul ei şi sunetistul sălii îi tencuiau cariera, n-avea nevoie de mai mult. Dar producea lacrimi în ochi când îmi spunea cât îl iubeşte pe tataie şi că, « dacă ar Doamne fereşte muri el » (topica îi aparţine), ea şi-ar lua zilele cu diapazon (presupun că a vrut să spună diazepam – dar, în fond, şi un diapazon înfipt în jugulară ar servi cauza).

Nimeni nu va recunoaşte vreodată că nu s-a căsătorit din dragoste. Dar nu pentru că am fi un neam de mincinoşi, nuuu, ci pentru că suntem convinşi cu toţii că numai iubirea ne-a îndesat pirostria pe cap. Nu ne psihanalizăm niciodată riguros, când vine vorba de motivele care ne-au înşurubat verigheta pe degetul vacant, fiindcă în primul rând faţă de noi înşine nu admitem toate mecanismele bizare ale iubirii.

Dacă n-avea o bunică descendentă din neamul Sturdza, îţi mai răpea ea inima şi burlăcia? Dacă se trăgea dintr-o familie de ţărani nefardaţi, care rup din pâine şi sorb din ciorbă, la fel de princiară ţi s-ar fi părut graţia consoartei tale?

Îl mai adorai dacă nu era neurochirurg? N-a mai citit o carte nemedicală de pe vremea Cireşarilor, e frumos ca o chinchilla, dar când un pacient linguşitor de-al lui ţi-a zis şi ţie odată “săru’ mânuşiţele, doamna doctor”, ai simţit o plăcere pe care o uitaseşi din anul când ai picat a patra oară la Medicină.

O mai luai de nevastă dacă nu era o fostă Miss România? Cum să renunţi la viciul de a spune-n dreapta şi-n stânga “iubita mea e fostă Miss”? Ar fi un sevraj fatal.

Mai există căsnicii iscate din pasiune oarbă ? Nu cumva a progresat oftalmologia într-atât, încât ne păstrăm cu toţii vederea de vultur, când e să facem alegeri matrimoniale? Ne mai îndrăgostim lulea, dacă luleaua n-are cristale Swarovski? “Te iubesc ca un nebun”, auzi. Dar fiecare are nebunia lui. Unii sunt nebuni după serpentinele corpului tău, care le răzbună toţi bobârnacii din liceu, pe vremea când ei toceau să ajungă cercetători ştiinţifici, iar fetele mişto îi preferau pe cei care toceau să ajungă fotbalişti.

De ce vrei să te măriţi cu ăsta? “Fiindcă e deştept!”, spui (mai pe româneşte, e ministru secretar de stat). “Fiindcă e bun şi sensibil!”, insişti (de câte ori te vede oftând cu ochii în vitrină, descalecă de pe Porschele proaspăt ţesălat şi îţi cumpără marafetul). “Fiindcă mă iubeşte şi nu mă înşală!”, supralicitezi (te iubeau şi cei patru foşti, pe care i-ai părăsit după două, cinci, unşpe, respectiv opt zile de activitate amoroasă). “Fiindcă e tandru!”, faci o ultimă încercare (de asta e capabil şi câinele tău şoricar, deci nu s-ar spune că-ţi lipsea comunicarea tactilă cu fiinţele loiale; şi oricum, dacă prin tandreţe înţelegem faptul că domnul îşi scapă foarte des mâna sub fusta ta, atunci te asigur că toţi bărbaţii de pe faţa pământului sunt foarte, foarte tandri).

O fostă colegă, de la un ziar din Bucureşti, iubea un tip cu care umbla aprinsă de vreo patru ani. Într-o zi, el a dus-o cu trenul la Sinaia, a căţărat-o apoi la Cota 1400 şi a cerut-o acolo de nevastă, îngenunchind pe-un mic bolovănaş din decor. Dar ea a reeşalonat răspunsul şi, în cele din urmă, s-a sustras din relaţia alpină. Ba mai mult, a avut curajul să-mi spună, ulterior, că nu poate să fie nevasta unui om care nu are permis auto. “Păi să-şi ia!”, am sărit eu, realizând în clipa următoare că nu asta era problema, ci ineptul ei criteriu de decizie. Păi tocmai asta e – zice. Că nu voia să-şi ia, avea fobia condusului, spunea că el “nu e genul”. Am încercat să-i explic, cu frumosul, că era mult mai dramatic dacă i-ar fi spus că el nu e genul care se spală pe dinţi, de exemplu, dar asta cu carnetul auto nu intră în regulile obligatorii de conduită morală şi igienă. Degeaba. Clătinătura persistentă a cârlionţilor ei mi-a confirmat că n-avea sens să mai intervin şi cu exemple celebre din literatură.

Ne place să ne căsătorim cu eroi. Curajul e afrodiziac, ştiu femei deştepte şi culte care s-au măritat cu piloţi, colonei de paraşutişti sau căpitani de vas, deşi unii aveau un vocabular doar un pic mai vast ca un GPS. Dar alimentau o fantezie, un fetiş, o mândrie incontrolabilă.

Mda, alergaţi de mână prin ploaie, faceţi amor senzaţional, dar când se planifică nunta, vă puneţi brusc întrebarea dacă nu v-ar ploua mai frumos într-o decapotabilă. Dacă n-ar suna mai bine «doamna doctor Alexandrescu» decât «doamna epigramist sărac Chişcă». Dacă nu cumva “te voi plimba până la capătul lumii” e mai excitant decât “te voi iubi până la capătul vieţii”.

99 Comentarii »

  1. Cristi 01/09/2011 @ 08:40