Julius Constantinescu

Pe lumea asta există meserii în mare vogă (mă rog, astea întotdeauna sunt alea bănoase, bănuiesc că meseriile de bibliotecar sau muzeograf nu vor isca niciodată isterie printre absolvenţii de liceu – presupunând, desigur, că în viitor vor mai exista absolvenţi de liceu), meserii mai puţin căutate, dar care vor reveni cândva în actualitate (de pildă, cea de profesor de română; în 20 de ani, cineva va trebui să ne citească mailurile şi să ne explice ce scrie acolo), şi meserii care pur şi simplu vor dispărea cu totul (aici i-aş aminti pe reparatorii de brichete şi pe ceaprăzari; prima meserie va dispărea atunci când, deşi se vor vinde în continuare ţigări, logic, practic nu se va mai putea fuma nicăieri, iar meseria de ceaprăzar nu va mai servi la nimic, odată ce vom purta cu toţii căscuţe de titan).

O astfel de meserie bătută de soartă avea şi Vasile T., hoţ de butelii de când se ştie. Căci grea viaţă duc bieţii hoţi de butelii acum, când orice primar dintr-un fund de lume se zbate să bage gaz în comună. Iar viaţa lui Vasile T. nu era nici ea uşoară, fiindcă, pentru a putea duce mai departe această nobilă meserie, era nevoit să ducă o viaţă nomadă, urmând buteliile acolo unde mergeau ele. Aşa a ajuns Vasile, de loc din Copşa Mică, în gospodăria lui Levente S. din Acăţari, judeţul Mureş, pe cei doi unindu-i pasiunea comună pentru butelii, în sensul că ultimul avea una, iar primul intenţiona să fure una.

Iată-l deci pe bietul Vasile la lucru. În timp ce eroul nostru demonta ceasul, câinele lui Levente, care nu mai văzuse niciodată cum se demontează un ceas de butelie, se apropiase cu o curiozitate firească – curiozitate, din nefericire, greşit interpretată de Vasile, care a încercat să-l lovească în cap cu cheia. Jignit că a fost luat drept o cotarlă agresivă, câinele lui Levente a refuzat să-i înapoieze bucata de fund pe care o mesteca doar aşa, să nu stea degeaba.

Citeşte neapărat şi:
Fapta bună a unui vasluian
Un somnic