Dansând cu urşii în Poiana Braşov
Camionagiu
Cu ocazia fericitului eveniment că am luat banii – bănişorii mei pentru care am scris la viaţa mea hectolitri de texte proaste, mizerabile sau simple atacuri comandate de moguli, în publicaţii din cele mai diverse, de la „Infractori de ambe sexe” la ziarele de top ale ţării, am dat o fugă în Poiana Braşov.
După o noapte superbă în camera de 4 stele la preţ de 2 înainte de criză, m-am trezit odihnit şi în plină putere la ora 5 dimineaţa.
Doamna Camionagiu sforăia ruptă de oboseală, după ce pe la 2 noaptea cerea măsăjel cu spirt şi se plângea că o dor rinichii de la curentul pe care l-a tras în maşină – mofturi de-ale femeilor, nu poţi şi tu să bagi un 80 la oră decent pe serpentine, cu geamurile deschise, luându-te la întrecere cu maşini modeste gen Porsche Cayenne, că le trage.
Am lăsat-o să soilească mai departe şi am ieşit în parcarea hotelului. Aerul rece de munte mi-a înfiorat pielea, am simţit că trăiesc cu adevărat, şi-am dat uşor drumul la braţe, într-o încălzire prin box cu umbra:
– Unde eşti, ţărane din Pechea, unde eşti momârlane?, mârâiam printre dinţi, lovind cu directe de intensitate medie rotocoalele de aburi care-mi ieşeau din gură.
Apoi mi-am făcut pranayama de fiecare zi, combinată cu gândirea pozitivă:
– Inspir echilibru şi bunătate (şi inspiram adânc), expir pace şi lumină (şi dădeam cu putere aerul afară, ca un armăsar încins).
Simţeam că sunt o forţă a naturii, un prototip al bărbatului perfect, un exemplar care în caz de cataclism planetar ar fi luat totul de la capăt.
Am luat-o pe deal, spre pădure. Simţeam nevoia de încercări superioare, un urs ar fi fost perfect. L-aş fi cuprins în braţe, i-aş fi făcut o figură de judo de-l proiectam direct în bot şi după aia îl luam la picioare. Îi dădeam şi câteva flegme şi înjurături, ca-n Giuleşti, să se mai înveţe minte să apară în calea oricui.
Deodată, în marginea pădurii, am văzut un schelet de animal – coastele aproape albe şi cu urme vagi de cărniţă pe ele rânjeau la mine, provocator.
Inteligenţa mea proverbială în întreaga familie a tăiat rapid nodul gordian:
„Trebuie să fie pus special de hotelieri, ca să mai alunge turiştii de care e prea plină staţiunea şi nu mai fac faţă. Le e lene să tot refuze oamenii!”
Am intrat în pădure, în căutarea ursului. De cum am păşit între copacii uriaşi, părăsind iarba dealului în care soarele se fărâmiţa prin rouă, lumina dimineţii s-a împuţinat, pâmântul a devenit alunecos, totul foşnea uşor şi tainic în jur.
M-am îndreptat, fără zgomot – să surprind ursul – spre nişte tufe de mure care începeau din spatele unui brad uriaş, cu rădăcinile ieşite din pământ, ca nişte şerpi legendari.
Un fel de mormâit sinistru s-a auzit de sub fructe, apoi alte zgomote la fel de înfiorătoare, pe diverse tonalităţi.
O ÎNTREAGĂ FAMILIE DE URŞI! FUGI, CAMIONAGIULE!
Şi-am luat-o la sănătoasa printre copaci, am luat şi două crăci în faţă, am alunecat pe-o rădăcină de brad şi m-am dus târâş pe burtă până unde se termina pădurea, cu urşii ei cu tot.
M-am ridicat, încercând să mă calmez şi mi-am scuturat hainele. Din păcate, pantofii mei gen opincuţe cu ciucuraşi se umpluseră de noroi, iar şosetele albe care cu numai puţin înainte străluceau discret sub pantalonii negri, de costum, arătau greţos.
Când am intrat în camera de hotel şi m-a văzut soţia cu moaca tumefiată şi murdar din cap până-n picioare, şi-a pus mâinile la gură:
– Uălioooo, da’ ce-ai păţit, bărbate?!
– Jogging pe deal, marşuri forţate, tracţiuni la crengi de brad – la munte nu se doarme până la prânz, dacă mă-nţelegi!, am şfichiuit-o din voleu.
Peste câteva ore am ajuns împreună cu ea pe dealul de pe care scăpasem cu viaţă.
Totul era liniştit, chiar idilic, câţiva pensionari stăteau pe pături, la marginea pădurii, şi o familie de ţigani vindea mure.
N-am rezistat tentaţiei şi am luat o găletuşă plină, să o mâncăm cu smântână şi zahăr – o reţetă pe care o ştiu din copilăria mea bucovineană.
Când unul din ţigani, un obraznic, îmi strică tot cheful:
– Vai, domnu’, da’ ce rău ne-aţi speriat când culegeam mure! Am zis că-i ursul, da’ după aia am crezut că sunteţi o căprioară cum fugeaţi aşa, prin pădure.
Şi râdeau ca nişte nesimţiţi.
putea macar sa-ti spuna c-a crezut ca esti cerb… nesimtitul!!
@Xanax: Eu cred ca e de bine, o fi vrut omul sa spuna “asa sprinten si zvelt, ca o caprioara” ! =))
“un exemplar care în caz de cataclism planetar ar fi luat totul de la capăt” – Bruce Willis?
Fii pe pace, Camio, ai sa intalnesti si in Vama cealalta specie.. ursus maritimus sau cum i-o zice. Astia, in schimb, nu umbla dupa mure, poate ceva portofele. Noroc ca ai lasat o parte din bani in Poiana.
La multi ani!
Nici ursii nu mai sint ce-au fost, Camio. Nu au nici un respect pentru un mogul serios, care incurajeaza turismul romanesc, in loc sa isi cumpere o insula in Caraibe.
Vivat Camionagiu Scriitor! 🙂
Cum zici ca e cu pranayama aia? Iti da si ea ceva inspiratie, acolo, sau numai muza ramane sursa de baza? Ca sa stim si noi, astia, neinclusii, inca, pe statele de plata ale DC, daca ne apucam de inspir-expiruri pline de lumina, pace si blandete sau stam, mai bine, linistiti la locurile noastre? 😛
Apropo de reteta cu mure, te pomenesti ca-ti faci si blog de bucate, de n-o sa mai avem loc de tine nici pe nisa aia! Mai ales Radu Udrescu! =))
Sebra a monoplolizat colierele si cerceii, N.A. si sotul, sectiunea fotografie…nu mai poti, domnule, nici sa respiri…
Gata, ma apuc de tricotat! Sa nu spuneti ca nu v-am zis! Sa nu va prind pe nisa mea! :))
Trebuia sa le ceri bon fiscal, sa le zici ca lucrezi la garda, evazionistii naibii!
Ai avut mare noroc. Chiar sunt urşi in Poiana. Iubitul meu a fost alergat de o ursoaica acolo. Puii ursoaicei se jucau exact in curtea casei unde eram cazati. Recunosc, am ezitat cateva momente inainte (de a-mi face curaj) sa-i deschid usa pt a-l salva de la o moarte cumplită :))
@Insignifianta: Hihi, doar sotul, io sunt piarista lui de feisbuc :))
=)) Una peste alta, iti dorim sa te sarbatoresti in continuare la fel de frumos! ma rog, preferabil in companie umana =)) dar cum tu esti deja una cu universul, ce te tot plangi de niste ursi amarati acolo!
Bine că nu te-au fugărit ţiganii.
@Dramoleta: Te asigur ca in viitor o sa ai momente cand o sa regreti ca ai deschis usa… 😉
@Stephanie: Acum il trimit singur la relaxare. In parc. Au scos unii viperele la plimbare :))
@Dramoleta: Ma gandeam eu ca o fi pentru vreo cauza nobila ( chestia cu scosul serpilor sa ia aer prin parcuri) =))
Lasa, nu-ti face sange rau!
Cu totii stim ca tiganii sunt niste nesimtiti, cu tot efortul nostru de a-i face ca noi, majoritarii: harnici, cinstiti, ospitalieri si modesti!:D
M3biseeeee – scoate server-ul din butoiul cu varza sau schimba bateriile !!!
De ieri parca da la visle pe uscat …:D
M-am intors ! Vad niste schimbari! Vad si feisbuc pentru DC! Ce de treaba ati facut in lipsa mea! Citesc si comentez diseara, ca nu mai pot de somn, zici ca m-a intepat musca tze-tze!
Mi-era dor de trolat!
Daca stau si ma gandesc, ai fi meritat sa pici BACu’ pentru ca ai confundat o specie animala cu o etnie umana. Diferenta dintre ele e clara: tiganii pot fi ursari, dar ursii nu pot fi tigani (nu, brun nu vine de la brunet).
Julius, data viitoare da-i un salariu suficient cat sa ajunga pan’ la Polul Nord, sa vad ce se-ntampla cand confunda ursii de acolo cu eschimosii.
Ursul se vaita: de fiecare data cand face iepurashul pranayama, se umple poienitza de lumina si iar vine corespondentul PROTV-ului pe capul nostru.
@Dramoleta: Nu iti e mila de vipere?
Mooo! Haia nu era ursi, haia era ursari! :))
Acu’ vad ca si dyers_eve a avut aceeasi revelatie! =))
Io zic ca daca vrei incercari superioare, sa apelezi la vreo rusoiaca , nu la o ursoaica. Nu e neaparat mai safe,sau mai pranayama, dar sigur e mai kamasutra. =))
Usor cu tentatiile rusesti. Ca daca afla doamna Camionagiu, poate ia in considerare vreo Lorena Bobbit procedure.
@ soferii – bre, aveti grija sa nu aud ca v-ati aruncat in rape cu tot familionu, ca a zis Camionagiu ca se merge cu 80 pe curbe in ac de par – e pamflet, in kilu meu.
PS
pe urs l-am spart, acu am espadrile noi pt la iarna
– Vai, domnu’, da’ ce rău ne-aţi speriat când culegeam mure! Am zis că-i ursul, da’ după aia am crezut că sunteţi o căprioară cum fugeaţi aşa, prin pădure.
Şi râdeau ca nişte nesimţiţi.
I-am luat pe toti cum cara putiul ala ciudat facut de calamarul urias cu hidra din lerna, cumparaturile de la masina cand se intoarce de la hipermatket. in carca, sub brat sau tarati. pe nesimtit l-am luat de ureche. incarcat cu toti m-am dus langa scheletul de animal.
– Ba, nu va hliziti ca prostii ca n-ati priceput nimic. am avut asa un moment mai dramatic adica m-am simtit urs, apoi vanat cum in alte dati sunt aer, apa, brad, etc. nu vrau sa intru in detalii. sa va fie clar, cand am eu chef, ma duc la natura si-i zic ‘auzi, fa? sandvis cu caprioara. ACUM!’
si rasul s-a stins de pe fete ca soarele prin desis.
“opincuţe cu ciucuraşi” -Adorabil! :))
s mai zice altii ca tiganii nu ie fericiti in Romania
[…] de le scoate sufletul. Şi eu cu nevastă-mea am mai multă aventură în munţii patriei, mai ales când caut să mă lupt cu ursul. Şi ursul nu şi nu, frate, să fim civilizaţi, nu mai suntem pe timpuri, totuşi. Deci la ce bun […]