4mall

Obosit, supărat, lipsit de chef, şi cu mintea plină de gânduri/calcule/planuri, mă trezesc în faţa Hypermarketului. După o secundă de confuzie, îmi dau seama că într-adevăr acolo îmi ordonase nevasta doream să fiu şi dau să intru. Cu o ultimă fărâmă de conştiinţă de sine, îmi dau seama că o să am nevoie de cărucior, aşa că mă întorc să fac rost de unul. Preventiv, îmi pregătesc o monedă, ca totul să meargă cât mai repede, şi mă las din nou pradă gândurilor.

Uit unde mă duceam, aşa că mă trezesc la loc în faţa maşinii. Instinctiv dau să deschid uşa din telecomandă. Trag de mâner, dar în afară de faptul că mai aveam puţin şi îmi scrânteam încheietura, nu am nici o realizare. Mai apăs o data butonul, înjurând tehnologia, şi implicit, şi închiderea centralizată. Degeaba. Înjur sănătos în gând, după care ma liniştesc: cel mai probabil, telecomanda a rămas fără baterie, deci nu e nimic de reparat. Şi partea cea mai bună e că tocmai urma să intru în Hypermarket, unde e imposibil să nu găsesc baterii. Plec de lângă maşina liniştit.

Instantaneu îmi dau seama că nu am schimbat niciodata bateria aia, deci habar nu am ce fel de baterie să caut. Fac paşi mari, nervoşi, făcând un plan cât mai complex despre cum o să reuşesc să găsesc bateria care trebuie, fără să îşi dea seama toată lumea că nu ştiu de fapt ce caut. După câteva secunde de dezorientare, îmi dau seama că rezolvarea e simplă. Nu am de făcut decât să deschid telecomanda, să iau bateria terminată drept model, şi sa caut una similară.

Mă întorc la maşină, mulţumit de logica mea de oţel. Dau să deschid uşa, şi încheietura mea suferă al doilea şoc. Mă amuz în sinea mea de cât de aiurit pot să fiu: normal ca uşa e închisa, doar de aia m-am întors la maşină. Dar…dacă maşina e închisă, ce caut eu aici?
A, da, voiam să verific ce baterie are telecomada. Ca să fiu sigur că nu arunc banii aiurea, mai apăs o data butonul. Nimic. E clar, trebuie să deschid telecomanda. Pentru prima oară îmi arunc ochii pe ea, şi descopăr că eu de fapt încercam să deschid maşina cu moneda pe care o pregătisem pentru cărucior, şi pe care o strângeam în mână încă de atunci.

Oscilez. Nu sunt hotarât dacă să “mă râd”, sau dacă să mă enervez. Mă îndepărtez de maşină, încercând să mă decid. Pe drum, mă trăzneşte o idee. Dar dacă tot am stat langă uşă, de ce nu am încercat şi telecomanda adevarată? Că dacă am nevoie cu adevarat de baterie? Dau să mă întorc, dar mă răzgândesc în câteva secunde. Cât de mare să fie coincidenţa, să mi se termine bateria exact acum când am confundat moneda cu telecomanda? Şi-aşa, mi-e lene să mă întorc iar la maşină. Mă reîndrept cu faţa spre magazin. Dar dacă…? Hai măi, ce naiba, nici Murphy nu poate fi aşa crud! Dar la o adică, pot oricând să iau o baterie, aşa…de rezervă. Dar de care? Na, că până la urmă, tot trebuie să deschid telecomanda!

Ajuns iar in faţa intrarii în Hypermarket, bag mana în buzunar dupa telecomandă, şi ma panichez. Buzunarul e gol! Sângele rece intră imediat pe instalaţie şi mă calmează. Dacă e să fi cazut din greşeală, sigur s-a întamplat pe drumul dintre maşină şi intrare. Mă întorc, scrutând asfaltul cu ochi de vultur.

Toate simţurile mi se ascut simultan. Din fericire, revine şi memoria: normal că nu aveam cum să găsesc telecomanda în buzunarul ăla, că doar acolo ţin portofelul! Deja nu mă mai interesează părerea oamenilor din jur, aşa că îmi arborez un rânjet imens pe faţă şi mă întorc, a nu ştiu câta oară, spre intrarea în magazin. Rânjetul evolua. Exact în momentul în care se pregătea să se transfome într-un hohot de râs, am îngheţat: Dacă ăla era buzunarul cu portofelul, de ce dracu era gol? La fel de repede cum trece viaţa prin faţa ochilor celor care sunt aproape de moarte, aşa s-au perindat prin faţa ochilor mei toate documentele pe care le aveam în portofel şi pe care trebuia să le refac. Cât timp şi câţi bani urma să pierd! Doamne!
Groaza mi se întipărise pe chip. Plec alergând spre maşină, refacând traseul în minte. Deodata, mi-am dat seama: Portofelul era în maşină, pentru ca acolo îl lăsasem eu!

Mă liniştesc instant. Pun frână (daca eram în maşină, sigur ar fi ieşit cu scrâşnet de roţi) şi mă întorc spre intrarea în Hypermarket. Merg un pic, după care încep să îmi pun întrebări logice, de genul “Dacă nu ai portofel, cum mama naibii o să plateşti? Vrei să te faci de cacao?”. Fac stânga-mprejur şi mă duc a nu ştiu câta oară spre maşină. Testez telecomanda, care merge ca unsă. Găsesc portofelul acolo unde ştiam că îl lăsasem, şi mă relaxez. In sfârşit, toate au revenit la normal! Plec agale, spre magazin, minunându-mă cât de aiurit pot sa fiu! Mă hotărăsc să nu mă mai grăbesc, să le iau calm pe toate, şi sigur totul va merge şnur! Ajung în faţa uşii, relativ liniştit. Spun relativ, pentru că m-am enervat rapid când o tipă urâtă şi neatentă era să dea cu căruciorul peste mine. Tot răul spre bine, însă. Atâtea peripeţii, şi eu chiar nu înţelesesem nimic: tot nu aveam cărucior!

Repregătesc moneda, şi mă duc să fac rost de căruţ. De data asta reuşesc, dar cu costuri mari: Moralul meu fusese iremediabil zdruncinat. Simt cum mă apucă toţi dracii, fără un motiv evident, că doar toate se rezolvaseră. Ca să nu se vadă că fierb, îmi trag ochelarii de soare pe ochi. La urma urmei, la ora 8 seara nu e întuneric de tot!

Înjur, în gând, mai rău ca un birjar! Mă simt cuprins de o furie inexplicabilă, dar nu schiţez un gest care să o reprime. Şi exact atunci, soarta îmi scoase în cale specimenul pe care să mă răzbun. Toată ura mea s-a revărsat pe idiotul care, coincidenţă sau nu, se îndrepta nepăsător, cu căruciorul spre mine. De parcă nu mă enervase destul urâta de mai devreme!
Hotarât să mă descarc, îmi iau inima in dinţi! Muci îl fac pe dobitoc! Dacă e fraier şi nu se uită pe unde merge nici eu nu mă dau la o parte! La o adică, nu sunt chiar micuţ! Ba dimpotrivă! O să trec peste el, ca trenul peste un fulg de pasăre! Idiotul se apropia vertiginos! Îmi încordez toţi muşchii asupra cărora am control, îmi încleştez mâna pe mânerul de la căruţ, şi mă pregătesc de impact! Să vezi ce-o să se mai mire cretinul! Şi dacă nu îşi cere scuze, mă iau şi de el!! Gata, acum se întâmplă! 3…2…1…
În loc să dau cu caruciorul peste nesimţit, să îl fac poster pe podeaua Hypermarketului, mă trezesc că în faţa mea se deschide uşa de la intrare, cu fotocelula şi OGLINDĂ. Îmi fac, cu ocazia asta, o intrare triumfală, în viteză.
După ce îmi trece avântul, încep să aud diverse comentarii în jurul meu, de genul “tipul ăsta cu ochelarii de soare pe nas cred ca e nebun! Tu-l vezi cum face?” sau “băi, ăsta nu e agariciul ăla de îmi ziceai tu că se învartea ca titirezul prin parcare?”. Nu vreau să mă enervez mai tare decât eram deja, aşa că nu reacţionez în nici un fel. Deodată, aud o voce blondă vobind în dulcele grai ardelenesc: No, chelu’ ăsta-i praf! Da’ măcar are ochelari faini!… De data asta aş fi reacţionat, numai că nu ştiam exact cum…

Cumpăr repede ce am nevoie. Nu sunt convins că am luat tot, şi nici măcar că am luat ce trebuie, dar nu mai am de gând să petrec mult timp aici. Plătesc şi plec. Pe drum spre maşină mă săgetează un gand: am luat restul? Dă-l naibii de rest, vreau să ajung cât mai departe, cât mai repede.
Ajuns în faţa casei, mă apucă remuşcările. Ok, e simplu de zis, dă-l naibii de rest, dar pâna la urmă ce hârtie i-am dat? De 50 sau de 100? Că dacă e sa fiu sincer, restul nu era aşa de colea. Petrec cel puţin 5 minute în maşină, în faţa porţii, încercând să rememorez factura. După cum era normal, nu reuşesc. Ce fraier sunt! De ce să îmi stresez neuronii când pot să merg direct la sursă? Mă apuc să caut febril factura. Culmea, o găsesc. Se demonstrează că, de fapt, plătisem cu cardul, deci nu aveam ce rest să primesc. Mă linistesc, trag aer în piept, şi cobor din maşină.
Stresul e prea mare, aşa că dau sa îmi aprind o ţigară. Scot pachetul, bag ţigarea în gură, dar nu găsesc bricheta. Mă scormonesc prin buzunare, dar nimic. Oi fi lăsat-o în maşina. Dau să ma întorc, dar mă opresc imediat. IAR?? Nu, totul se termină aici! Intru în casă.

Mă întampină nevastă-mea:
– Dragă, ce ţi-a luat aşa mult? Ai mai oprit pe undeva?
– Iubita mea, era o coadă…