4 mall

În parc, aşteptându-l pe amicul B. Pe la a treia ţigară (B. este un tip cu mult prea multe calităţi pentru a-l mai interesa şi punctualitatea), un Golden Retriever se repede jucăuş spre glezna mea. Se aude un strigăt scurt: Culcat!! Animalul nu se culcă, dar măcar îmi lasă piciorul în pace. Un câine lup continuă opera fratelui său de specie, mirosindu-mi aprig cealaltă gleznă. Fumez uşor crispat, ceva între amuzat şi panicat. Un alt strigăt, pe o altă tonalitate, rupe tăcerea: NERO, înapoi! Se retrage şi lupul.

Identific cele două voci ca făcând parte dintr-un grup compact. Aproximativ zece bucăţi. Aparent toţi pensionari. Fiecare cu câinele lui. Se apropie de mine un exemplar, cu o chelie incipientă, stăpânul lupului, cu care înfirip un dialog spontan (se ştie că noi, chelioşii, suntem foarte sociabili):
– Nu te speria, tinere, sunt blânzi!

Eu, bravând:
– Staţi liniştit, nu mă sperii aşa uşor.
– Îţi plac câinii?

Fericit că nu mai trebuie să mint, dau din cap afirmativ, cu un rânjet care speram că accentuează afecţiunea mea pentru dulăi.
Cheliosul, evident mulţumit de răspuns, se apropie un pic prea mult de mine, concluzionând pe un ton grav :
– Câinii sunt cele mai credincioase animale. Dacă le-ai câştigat respectul, rămân lângă tine pe vecie!

Aş vrea să-i spun că şi oamenii sunt credincioşi, că am şi eu un prieten care din pur respect se duce aproape zilnic la “Căţeaua Leşinată”, dar încă nu suntem atât de prieteni să trecem la intimităţi. Aşa că trec câteva secunde lungi, timp în care eu trag din ţigară, pensionarul inspiră adânc aer curat, iar Nero hidratează discret un castan. Dau să plec.

De-abia făcusem câţiva paşi, că mă trezesc lovit de o întrebare fulger:
– Auzi, da’ matale ştii cine a fost Nero?

Nu rezist tentaţiei şi mă întorc spre pensionarul iubitor de câini:
– Un mare artist liric. Păcat că şi-a ucis mama şi mai apoi s-a sinucis…

Şi îmi iau un aer plin de tristeţe, de parcă ar fi fost rudă cu mine. Chelionul e paf. Profit de momentul de glorie şi-i şoptesc complice:
– Eu, sincer, nu cred că el a dat foc Romei.

Pensionarul se scutură de uimire, îmi strânge mâna viguros, mă felicită pentru cunoştinţele mele de istorie, după care mă ia părinteşte de braţ şi începe să-mi explice:
– Asta este aleea împăraţilor. Noi, toţi ăştia de ne vezi aici, ne-am botezat câinii după câte un împărat roman. Vezi dalmaţianul ăla de acolo? Îl cheamă Caracalla. Beagle-ul de după bancă e Caligula. Goldenul care te-a adulmecat mai devreme e Titus, iar lupul meu e Claudiu.

După un moment de tăcere, văzând că nu spun nimic, bunicuţul continuă:
– Vezi bichon-ul ăla? De fapt e căţea…O cheama Nerva.

Eu, în loc să tac dracului din gură, mă trezesc vorbind:
– Păi ce, Nerva a fost împărăteasă, n-a fost tot împărat?

Cheliosul e în delir. Mulţumeşte Domnului că tineretul din ziua de azi încă mai are o şansă şi mă declară cel mai bun elev al lui, ocazie cu care aflu că a fost profesor de istorie.

În momentul mă sună B., să mă anunţe că ne vedem în altă parte. Politicos cum sunt, salut şi dau să plec. Numai că profu’ nu se lasă:
– Ştii, tinere, nu credeam că mai găsesc pe cineva care să mai ştie istorie! Dă-mi voie să mă prezit: eu sunt M.V., dar prietenii mă ştiu de nea Mihai.
– Eu sunt Tiberiu, îmi pare bine!

A rămas perplex. Eu în schimb nu mai aveam timp de explicaţii, am luat-o la fugă spre locul de întâlnire cu B. După câteva clipe, când eram deja departe, nea Mihai s-a dezmeticit. Pe măsură ce măream pasul, cuvintele lui se auzeau tot mai stins:
– Dacă o să am vreodată un doberman…