Julius Constantinescu

Nişte tipi cu un umor special au fost împăraţii iulio-claudieni demenţi (dacă vă întreabă Pircă: iulio-claudienii au fost Octavian Augustus, Tiberiu, Caligula, Claudiu şi Nero, dintre care demenţi, atenţie, doar Caligula şi Nero; sub nici un motiv nu-l menţionaţi aici şi pe Tiberiu, fiindcă Pircă îl respectă foarte mult pentru zgârcenia lui cumplită). Spre deosebire de cei mai mulţi tirani sângeroşi, care erau perfect plicticoşi (de pildă, Hitler era vegetarian, nu bea, nu dădea chefuri şi nu venea cu femei acasă; Eftimie refuză şi acum să creadă că un astfel de om a declanşat un război mondial – ce l-ar fi putut enerva atât de tare? I-au încărcat nota cu un iaurt şi două pahare de sirop de merişor?), Caligula era un tip de viaţă şi făcea glume foarte bune. De pildă, pe un fost pretor care îi cerea prelungirea concediului medical l-a condamnat pe loc la moarte, argumentând că “este necesar să i se ia sânge, din moment ce de atâta vreme nu se vindecă”. Nu prea v-a plăcut gluma? Să facem atunci un mic exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim pentru o clipă că vă aflaţi în preajma lui Caligula şi tocmai aţi spus: “Slăbuţă, Caligula, foarte slăbuţă” sau “E vecheee”.

Tot Caligula, în vreme ce juca odată zaruri, s-a ridicat să-şi dezmorţească oasele şi, văzând că tocmai treceau doi cavaleri, a pus să fie arestaţi pe loc şi să li se confişte averile. După care, întorcându-se la joc, a declarat mulţumit: “Niciodată n-am avut mai mare noroc la zaruri”. Iar odată, în timpul unui banchet, a izbucnit în hohote de râs, aparent fără vreun motiv; întrebat de cei doi consuli de ce râde, Caligula le-a răspuns, ca să râdă şi ei: “Păi la gândul că la un singur semn al meu amândoi puteţi fi pe dată strangulaţi”. Orice s-ar putea spune despre Caligula, dar nu că nu ştia să întreţină atmosfera.

Împăratul Tiberiu, care înnebunise doar spre bătrâneţe (de fapt, doar devenise necontrolat de sângeros şi dădea orgii cu băieţi foarte tineri, nu arunca cu banii, prin urmare are şi Pircă dreptate să spună că nu era chiar nebun), avea şi el un umor destul de tonic. Unui condamnat la moarte care i-a cerut să-l execute mai repede (vă imaginaţi cam cât de plăcută îi făcuse Tiberiu detenţia) i-a respins cererea, spunându-i: “Încă nu m-am împăcat cu tine”.

Extrem de simpatic era şi Nero, deşi uşor diferit. Fiind o fire de artist, Nero nu se preta la golănii soldăţeşti ca unchi-su Caligula, ci avea mai degrabă un umor candid. Este cunoscut faptul că, pe când se pregătea să se sinucidă, se căina întruna: “Ce artist piere!”. Şi mai drăguţă a fost observaţia făcută după terminase o parte din Casa Aurită, pe care o împodobise cu aur, perle şi fildeş, iar în băi curgea apă de mare şi sufrageria se învârtea asemeni Universului: “În sfârşit, încep să locuiesc ca un om!”.

În episodul de mâine vom cunoaşte un alt împărat pe care Pircă îl respectă foarte mult. Nu, nu pe Diocleţian, cel care a introdus mercurialul în pieţe (ăsta era zeu, nu împărat), ci pe Vespasian, autorul memorabilelor cuvinte: “Banii nu au miros”.