Radu Pircă
Ştiu că azi e ziua în care a fost executat mareşalul Ney şi un procent semnificativ dintre cititorii acestei rubrici (cel puţin doi) şi-ar fi dorit să scriu despre el; din păcate, mi s-a făcut poftă de un tiran sângeros din Italia medievală, astfel că azi avem ce se vede: viaţa lui Azzone Visconti.

La începutul secolului al XIV-lea Italia de nord era cea mai prosperă regiune din Europa, dar şi cea mai divizată politic (foto). Aproape fiecare orăşel era un stat independent, care ducea neîncetate războaie cu vecinii pentru câmpurile şi satele din jur. Fiind vorba de italieni, războaiele constau mai puţin în bătălii şi asedii sângeroase cât în parade militare şi cântece de despre faptele de vitejie ale marilor bărbaţi ai urbei. Adevărata vărsare de sânge avea loc în războaiele civile care afectau aceste oraşe-state şi în care se înfruntau partidele orăşenilor bogaţi; mai precis, partidul care nu era la putere încerca să-l dea jos pe cel de la putere folosind metodele democratice ale vremii – complotul, lovitura de stat sau revolta populară.

Milano nu era doar cel mai important oraş din Lombardia, ci şi cel mai afectat de această continuă stare de anarhie, care secole mai târziu avea să fie cunoscută în Italia pur şi simplu drept “guvernare”. Sătui de puciuri democratice, milanezii au decis să-şi aleagă un tiran, în persoana lui Galeazzo Visconti, unul dintre cei mai puternici nobili din regiune. Asta se întâmpla prin 1322; cinci ani mai târziu milanezii s-au sucit şi au revenit la democraţie printr-una din metodele tradiţionale – o lovitură de stat în urma căreia Galeazzo a fost aruncat într-o temniţă întunecoasă împreună cu toată familia sa.

Azzone era fiul lui Galeazzo şi, la 25 de ani câştigase deja două bătălii cu nume de desene animate (Altopascio şi Zappolino), guvernase oraşul Piacenza şi reuşise să fie, fireşte, şi dat jos de o lovitură de stat. S-a întors în Milano pentru a-şi ajuta tatăl, la timp pentru a împărţi cu el o celulă. În 1328, însă, milanezii s-au sucit din nou şi i-au eliberat pe Visconti. Galeazzo şi-a dat curând duhul – se vede că dieta de pâine mucegăită şi torturi zilnice nu-i priise – iar Azzone a devenit capul familiei.

Situaţia oraşului era mizerabilă: slăbiţi de războaie interne şi externe şi sărăciţi de taxele puse de guvernările succesive, milanezii nu mai aveau nici bruma de puteri necesară pentru a mai da o lovitură de stat. Când Azzone a intrat în oraş în februarie 1329 şi s-a proclamat tiran cu ajutorul unei armate germane, locuitorii n-au fost în stare să-i opună nicio rezistenţă, gândind probabil că mai prind ei un pic de cheag şi după aia îl dau jos şi pe ăsta micul. Azzone (foto) s-a dovedit însă mult mai eficient decât se aşteptau milanezii, obişnuiţi, ca italienii din toate timpurile, cu guvernările corupte şi incompetente: a reformat întreaga administraţie a micului stat, a simplificat legile (bine, suntem în Evul Mediu, nu cred că era prea complicat – în loc de “i se va tăia un deget, două sau toată mâna, în funcţie de gravitatea delictului” a pus “i se va tăia capul” ) şi a pus mâna mai multe oraşe şi sate din jur, drept pentru care milanezii l-au considerat un mare cuceritor.

Vă promisesem şi ceva fapte sângeroase; desigur, nu era vorba de cuceririle de care pomeneam mai sus ci de o serie de conjuraţii împotriva lui Azzone urzite de unchiul său, Lodrisio, pe care tiranul a avut grijă să le înăbuşe în sânge. Prima dată Lodrisio a scăpat, lăsându-i în urmă pe tovarăşii săi de uneltiri, spre bucuria călăilor lui Azzone care au avut ce tortura săptămâni de-a rândul. Cei care au supravieţuit au fost aruncaţi în temniţele din Monza, cunoscute de contemporani drept “cuptoarele“, cu siguranţă nu din cauza condiţiilor excelente de cazare. În 1339, Lodrisio a revenit cu o armată de mercenari nemţi dar a fost învins şi luat prizonier în bătălia de la Parabiago de trupele lui Azzone ajutate, spune o legendă medievală, de însuşi Sfântul Ambrozie, protectorul Milanului. Pentru a-i mulţumi sfântului, tiranul l-a lăsat pe Lodrisio în viaţă, aruncându-l într-o temniţă plină de şobolani şi gândaci de unde a scăpat abia un deceniu mai târziu, uşor strâmb de la torturi, dar altminteri întreg. Drept răsplată, sfântul i-a dat lui Azzone un atac de gută care l-a răpus la scurt timp după bătălie.

Azzone a făcut însă şi lucruri mai frumoase (în ochii noştri, sunt convins că pentru oamenii de atunci era foarte frumos şi că îşi tortura duşmanii). Şi-a creat o fastuoasă curte princiară unde a chemat cei mai mari artişti (foto – mormântul lui Azzone, opera unui sculptor de care e OK dacă n-aţi auzit, aşa că nu vă mai spun cum îl chema). Giotto însuşi a decorat una din camerele noului palat construit de stăpânul Milanului, dar frescele nu mai există – cineva s-a gândit că ar fi mult mai frumos să le dea jos şi să pună în loc lambriuri. Mai important, Azzone a pus bazele unei dinastii care a domnit în Milano mai bine de un secol, timp în care oraşul a fost principala putere din nordul Italiei şi a ajuns să trateze de la egal la egal cu regii Franţei şi împăraţii germani. Din păcate, n-a fondat şi echipa de fotbal, că atunci sigur era mult mai faimos.