Radu Pircă
Din miile de prostii care s-au întâmplat azi şi din nenumăraţii indivizi care s-au născut sau au murit în această zi de-a lungul istoriei l-am ales pe Dave Brubeck absolut la întâmplare – e un celebru pianist de jazz, deci şansele de face trafic sunt chiar mai mici decât dacă am fi scris despre Joseph Gay-Lussac sau Gunnar Myrdal. Singurul atu al lui Brubeck e că încă trăieşte, deci nu mă puteţi acuza că scriu numai despre decese. (A propos, în atenţia băieţilor de la Caţavencu – vedeţi că am schimbat formatul rubricii, acum e cu un singur eveniment pe zi. E mai uşor de scris aşa, m-am gândit că poate vă ajută şi pe voi.)

Brubeck s-a născut într-un sat californian unde taică-su creştea vaci şi maică-sa dădea lecţii de pian – serile în familia Brubeck cred că erau minunate, ea vorbea despre Chopin şi el despre furajare. Dave a vrut să calce pe urmele lui taică-său şi a început să studieze zootehnie, dar profesorii şi-au dat seama curând că mintea nu-i stătea la nutreţuri şi prăsilă, aşa că l-au trimis la conservator. Nu se poate spune că Brubeck ar fi învăţat mare lucru nici aici – era să fie expulzat fiindcă nu ştia notele – dar a avut norocul că a izbucnit Al Doilea Război Mondial şi a putut să scape de restanţe înrolându-se în armată. Fiindcă nici de soldat nu prea era bun, i s-a dat sarcina să organizeze o fanfară militară, ocazie cu care a învăţat în fine să cânte cu adevărat de la soldaţii de culoare.

Odată demobilizat, Brubeck ar fi murit probabil de foame, dacă n-ar fi avut o idee strălucită. Jazzul era cea mai la modă muzică a momentului (cum singura alternativă era oricum muzica clasică, nici nu era greu). Brubeck nu era un mare muzician, dar în schimb era extrem de prezentabil în ochii marilor case de discuri deoarece, spre deosebire de adevăratele talente ale jazzului, nu era beţiv, drogat sau, mai grav, de culoare. Aşa că în anii ’50 a fondat un cvartet de jazz cu care a devenit celebru cântând în campusurile universitare americane, deşi meritul nu-i aprţinea lui, ci mai ales saxofonistului Paul Desmond, extrem de talentat, dar prea asocial pentru a deveni vreodată o vedetă. Mai jos puteţi asculta Audrey, de pe albumul Brubeck Time, pe coperta căruia graficianul chiar pare că s-a chinuit să-l facă pe Dave să pară mulatru.

Succesul lui Brubeck şi Desmond în anii ’50 a fost deseori comparat cu cel al lui Lennon şi McCartney în deceniul următor, şi pe bună dreptate: dacă opreşti un puşti pe stradă în zilele noastre şi-l întrebi cine au fost oamenii ăştia, sigur n-a auzit de niciunul dintre ei. În 1954 Brubeck a apărut însă pe coperta revistei Time, ceea ce acum cred că ar echivala cu a apărea pe coperta revistei Hannah Montana iar în 1959 a scos Time Out, poate cel mai bine vândute album jazz altuturor timpurilor – locul 2 în topurile americane şi 15 în cele britanice (n-aş putea să vă spun cine era pe primele 14 locuri la englezi, dar am o bănuială că erau Britten şi Elgar). Take Five, pe care o puteţi asculta mai jos, cred că este cea mai cunoscută piesă jazz din istorie, în mare parte datorită nenumăratelor emisiuni care au folosit-o, cu multă originalitate, drept muzică de generic.

Jazzul lui Brubeck este foarte comercial, cum sper că v-aţi dat seama din faptul că aţi putut asculta cele două clipuri de dinainte fără să vă întrebe nimeni “Iar ai călcat mâţa pe coadă?” Stilul său e descris drept “lipsit de compromisuri sentimentale”, un sinonim utilizat de criticii muzicali în loc de “mediocru”. Dacă n-ar fi fost Desmond, e foarte probabil că ar fi luat-o rapid spre pop şi ar fi ajuns să compună pentru Shakira sau Enrique. Marele merit al lui Brubeck a fost însă acela că, tocmai datorită stilului său comercial, a transformat jazzul într-un fenomen de masă (adică a sărit spectaculos de la 0.1% din public la aproape 0.2%) şi l-a făcut să-şi depăşească statutul de muzică de negri sau de hipsteri (îmi cer scuze pentru asociere, dar pe vremea aceea hipster nu însemna ceva atât de îngrozitor ca în zilele noastre). Mulţumiţi-i deci lui Dave Brubeck pentru faptul că azi jazzul este atât de popular încât aproape că e OK să nu vă placă. Vă las cu o înregistrare din concert din 1963 în care veţi auzi (dacă aveţi răbdare până pe la minutul 13) un lucru foarte rar: publicul în delir la o piesă jazz mai ceva ca la Bănică atunci când se descheie la cămaşă.