Radu Pircă
Închipuiţi-vă o combinaţie între H. P. Lovecraft, M. C. Escher şi Nero. Ei, dacă aţi reuşit să vă imaginaţi aşa ceva, acum ştiţi totul despre personajul pe care îl aniversăm azi, artistul italian Giovanni Battista Piranesi.

În cazul, puţin probabil, în care v-a luat durerea de cap încercând să vă imaginaţi ce-ar putea avea Cthulhu în comun cu antica Romă şi cu iluziile optice, o să vă dau o mână de ajutor (şi prin asta ştiţi că înţeleg, ca întotdeauna, o serie de informaţii inutile). Născut în Veneto în 1720, Piranesi (stânga: autoportret) a dus o viaţă neinteresantă, mare parte din ea risipindu-se în căutarea de protectori bogaţi care să-i finanţeze studiile şi opera în schimbul proslăvirii numelor lor (vedeţi la ce a fost bun comunismul? În loc să piardă vremea artiştii alergând după un mecena, în comunism ştiau imediat pe cine trebuie să pupe în fund). Deşi Piranesi şi-ar fi dorit să rămână în istorie ca un mare arhitect, nimeni nu-şi mai aminteşte ce a construit sau dacă a construit ceva. Gravurile sale, în schimb, sunt faimoase şi azi (sigur, ar fi şi mai faimoase dacă ar fi avut inspiraţia să pună în ele şi nişte pisicuţe făcând ceva drăguuuuuuţ); ele sunt de fapt subiectul acestui articol, Piranesi fiind altminteri un omuleţ plicticos.

Gravurile lui Piranesi au două subiecte: Roma şi orori. Ambele îi plăceau la nebunie artistului dar, aşa cum vă aşteptaţi, ororile sunt mult mai celebre decât imaginile din Cetatea Eternă. De-a lungul întregii sale vieţi, Piranesi a încercat să reconstituie, din ruinele Romei, imaginea acesteia în epoca ei de glorie. Reconstituirile lui sunt însă uşor monstruoase – vezi mai jos bazilica San Paolo fuori le Mura reprezentată de Piranesi şi, ceva mai micuţă, în realitate. Dincolo de vorbăria istoricilor de artă, care susţin că Piranesi vroia să arate întregii lumi măreţia strămoşilor săi romani şi să se inspire din stilul lor bla bla, gravurile sale romane ne arată mai degrabă că, dacă ar fi trăit în secolul al XX-lea, Piranesi ar fi fost arhitectul preferat al lui Hitler sau al lui Stalin. O mare parte din arhitectura totalitară a timpurilor noastre – inclusiv Casa Poporului – pare creată de oameni care au crescut cu Piranesi.

Ororile sunt însă, după cum v-am spus, adevărata sursă a faimei artistului. Nicicând n-a fost imaginaţia lui Piranesi mai fertilă decât atunci când şi-a imaginat temniţe monstruoase. Ce om are fantezii cu sistemul penitenciar mi-e greu să-mi imaginez şi nu-s deloc convins că aş vrea să-l cunosc, oricât de mare artist ar putea fi. Monstruozităţile arhitectonice din gravurile lui Piranesi fascinează însă de două veacuri şi jumătate artişti şi scriitori, de la Edgar Allan Poe la Grant Morrison şi Schuiten (dacă ştiţi cine-i primul, nu vă daţi prea mari, că mai mult de o ex-gagică de fotbalist nu puteţi agăţa cu atâta cultură; dacă ştiţi cine-s ultimii, aveţi sincerele mele felicitări, dar să ştiţi că e ruşine să mai citiţi benzi desenate la vârsta asta). La prima vedere, ai crede că Piranesi e un Escher mai întunecat; odată ce priveşti însă cu atenţie Temniţele imaginare (ilustraţia de mai jos) vei întrezări ororile ascunse prin colţuri – aparate pentru torturi inimaginabile, poduri care nu încep şi nu duc nicăieri, clădiri ciclopice populate de pitici, cruci enorme care-şi aşteaptă clienţii.

Se spune că plăcile originale de cupru gravate de Piranesi ar fi căzut în mâinile unui căpitan de corabie englez în timpul războaielor napoleoniene şi că acesta le-a vândut unui editor care s-a îmbogăţit din vânzarea copiilor, fiind astfel responsabil pentru răspândirea gustului pentru oribil şi monstruos care ne mai obsedează şi în zilele noastre. Îmi place totuşi să cred că omenirea nu a avut nevoie de Piranesi pentru asta.

Dacă vreţi să ştiţi mai mult: un album decent găsiţi cam în orice librărie; pentru zgârciţi, prima variantă a Temniţelor şi cea de-a doua, şi mai oribilă.