Evenimentul zilei de ieri

17 noiembrie 375: Moare împăratul Valentinian I

Radu Pircă
Brigetio era o tabără romană pe malul drept al Dunării, la marginea lumii civilizate. Soldaţii – tot mai mulţi şi mai prost instruiţi faţă de vremurile bune ale Imperiului – trăiau într-un mare fort de lemn cu latura de aproape jumătate de kilometru, împrejmuit de un şanţ de apărare unde erau încurajaţi să-şi facă nevoile, ca măsură suplimentară de precauţie împotriva unui atac prin surprindere. În jurul taberei, ţinută la o distanţă respectabilă de miros, se înălţa o aşezare mizerabilă, populată de şmecheraşi care le vindeau soldaţilor produse autentice “Made in Roma” la preţuri neruşinate, de tot soiul de amărâţi care mai făceau câte un ciubuc şi de familiile mai mult sau mai puţin oficiale ale soldaţilor înşişi. Până acum câţiva ani mai existase şi un orăşel – tot Brigetio îi spunea şi ăstuia, deşi unii îi mai ziceau şi Brigantio, de la numele unui neam de munteni care trebuie că trăise pe acolo demult şi fusese adus la Pax Romana prin exterminare. Orăşelul nu era aşa mizerabil; cei mai avuţi dintre brigetani aveau apă caldă, semn că odinioară igiena chiar fusese o preocupare pe acele meleaguri, şi fresce pe pereţi, pictate cu oarecare pricepere ce vădea faptul că artiştii nu erau de prin partea locului (foto: frescă de la Brigetio înfăţişând-o pe Andromeda şi calul înaripat Pegas). În timpuri mai puţin mizerabile, pe când aici mai exista şi o flotă a Pannoniei, cu marinarii de rigoare, Brigetio se putea lăuda şi cu câteva instituţii culturale – un amfiteatru, un bordel, un templu al zeului Mithra, preferatul soldaţilor, a cărui modă fusese adusă pe acest mal al Dunării de un legionar din îndepărtata Zeugmă, tocmai la graniţa cu parţii.

Totul se dusese însă dracului atunci când apăruseră quazii în 374. Vorba vine, quazii; o adunătură de germani şi sarmaţi care, împinşi de la spate de frica hunilor, ajunseseră vecini cu romanii şi primiseră numele unui neam care trăise prin aceleaşi locuri până cu două veacuri în urmă, când fusese stârpit de Marc Aureliu, împăratul filosof. Împăratul de acum, Valentinian I (foto), nu avea nimic în comun cu acel ilustru predecesor. Era un militar de carieră brutal şi competent, care îşi petrecuse toată viaţa pe câmpurile de luptă bătându-se cu barbarii pentru a restabili frontierele Imperiului – mai ales pe cele din vest, veşnic ameninţate de germani. Se zicea că urăşte din toată inima orice om bine îmbrăcat, cultivat sau care pur şi simplu nu avea hainele stropite cu sânge ori măcar glod; la fel de adevărat era însă şi că sub domnia lui oamenii de rând nu se răzvrătiseră nici măcar o dată din cauza taxelor sau a proastei guvernări. Îl durea undeva de creştinism şi de disputele dintre diversele fracţiuni ale religiei de stat; nici măcar pe păgâni nu-şi bătea capul să-i persecute, afară de cazul în care se îndeletniceau cu vrăjitoria – Valentinian se temea teribil că ar putea fi ucis prin magie neagră. În toamna lui 374, împăratul, care trecuse bine de 50 de ani, respingea a nu se mai ştie câta invazie venită din Germania când un mesager îi dădu de veste că neamurile împuţite ale quazilor şi sarmaţilor dăduseră năvală peste Dunăre.

O invazie nu era ceva uluitor, dacă până atunci quazii n-ar fi fost printre cei mai liniştiţi vecini ai Romei. Valentinian avusese însă proasta inspiraţie să ordone construcţia unor forturi pe malul stâng al Dunării, vizavi de Brigetio. Or, după părerea şefului quazilor, cunoscut drept regele Gabinius (adevăratul său nume şi funcţia erau prea scârbos de pronunţat pentru un roman), romanii nu aveau niciun drept să se întindă pe malul stâng, care era ţara quazilor. Comandantul roman local era un pilos căruia taică-su îi găsise un post bun pe cea mai liniştită frontieră a Imperiului. Când Gabinius încercă să negocieze cu el un acord asupra graniţei de pe Dunăre, romanul îl invită la un banchet de împăcare şi, pe când barbarul pleca acasă cam troscănit la primele ore ale dimineţii, trimise un ofiţer să-i taie gâtul. Nimeni nu se miră când supuşii lui Gabinius, cuprinşi de indignare, cerură ajutorul fraţilor lor sarmaţi şi trecură Dunărea, devastând provinciile romane de pe malul drept. Două legiuni, trimise în grabă pentru a-i opri, se luară la ceartă care să fie prima care să-i zdrobească pe mizerabilii năvălitori şi fură luate prin surprindere şi măcelărite de către aceştia. Nenumărate sate fură devastate; doar oraşele şi forturile scăpară, quazii neavând cu ce să le asedieze.

Valentinian sosi în grabă pentru a salva şi de această dată graniţele imperiului, aşa cum o făcea deja de zece ani. Trimise trupe peste Dunăre, să ardă satele quazilor şi să le măcelărească nevestele şi copii, aducând astfel războiul în patria inamicului. Quazii nu erau un neam ahtiat după luptă, chiar dacă jaful nu le displăcea; când văzură că soarta războiului se întorsese împotriva lor, trimiseră degrabă soli de pace la împărat. Mesagerii îl găsiră la Brigetio, unde îşi stabilise cartierul general, fiind singurul fort suficient de mare pentru a putea adăposti armata şi suita lui Valentinian. De fapt, era şi singurul fort utilizabil din regiune; cu câteva zile mai înainte, împăratul încercase să-şi stabilească cartierul general în Savaria, un loc mult mai bine poziţionat strategic, dar, când să intre, poarta principală se desprinsese din ţâţâni şi fusese cât pe ce să-i spragă capul. Un semn rău, îşi spusese Valentinian, bănuind că la mijloc ar putea fi ceva magie neagră, şi ordonase legiunilor să mărşăluiască spre Brigetio (foto – reconstituire a uniformelor legionarilor romani din secolul IV la Brigetio, azi Komarom, în Ungaria).

În noaptea de 16 spre 17 noiembrie împăratul dormi prost. Îşi visă soţia în veşminte de doliu şi se trezi convins că cineva i-a urzit o teribilă vrajă ca să-i ia tronul. Când grăjdarii îi aduseră calul, nu reuşi să se urce în şa şi porunci să i se taie mâna drepta celui care ţinea animalul. Îl mai îmblânziră solii quazilor, căzând în genunchi în faţa sa şi cerând pace, promiţând în schimbul acesteia că-l vor ajuta cu soldaţi împotriva altor barbari. Simţindu-se stăpân pe situaţie, Valentinian le ceru quazilor să-i spună ce căpetenii ale lor puseseră la cale invazia, plănuind să ceară fie capetele acestora, fie o despăgubire grasă. Solii începură să se bâlbâie şi pretinseră că nicio căpetenie nu fusese de acord să năvălească pe pământurile romanilor, ci tot jaful şi măcelul fuseseră opera unor bandiţi, oameni fără căpătâi, nedemni de numele de barbar. La auzul acestei obrăznicii, lui Valentinian îi plezni o vână în cap; se sufocă, îşi pierdu uzul vorbirii şi fu cuprins de febră. Curtenii îl târâră degrabă de acolo, pentru ca barbarii să nu vadă slăbiciunea împăratului. Cu greu izbutiră să găsească un doctor, dar acesta nu mai avu ce să facă. Valentinian, ultimul mare general care a condus Roma, se stinse pe un pat de campanie în împuţita tabără Brigetio, şi odată cu el şi ultima speranţă a părţii occidentale a Imperiului.

Share:

16 comments

  1. kekee 17 November, 2010 at 13:23

    bravo !
    Text bine scris.Poze splendide, ce întregesc textul. Ce mai – apt de a intra în competiţia pentru premiul Pulitzer .
    Aşa da, tovarăşi.
    ps.
    I was good enough, Master ?
    😀

  2. kekee 17 November, 2010 at 13:24

    😛

  3. nimeni 17 November, 2010 at 13:27

    Numa’ articole cu sex şi morţi în ultima vreme, parc-aţi fi ProTv 😛

  4. Tanti Jeni 17 November, 2010 at 13:36

    cine dracu mai erau și quarcii ăștia?

  5. JULIUS 17 November, 2010 at 13:38

    @Tanti Jeni: l-ai starnit pe Pircă si nu vroiai asta. Asteapta-te la comentariu lamuritor asa, la vreo 2000 de semne.
    @Pircă: maestre…?

  6. asteris 17 November, 2010 at 13:47

    mie-mi place reconstituirea. cel din mijloc nu e Sergiu Nicolaescu ?

  7. gftvmm 17 November, 2010 at 13:50

    Eu credeam ca fura in Oltenia !

  8. Sare'n Ochi 17 November, 2010 at 13:51

    moneta-i un aureus de-al lui Valentinian sau un firfiric (as) de-ala din bronz?

  9. JULIUS 17 November, 2010 at 14:03

    @Sare’n Ochi: e un solidus, un fel de “aureus greu” introdus la un moment dat fiindca monedele traditionale nu mai contineau aproape deloc metal pretios. Poate il convingi pe Pircă sa scrie odata cum ciordeau imparatii cu moneda oficiala.

  10. georgiana 17 November, 2010 at 14:28

    Prea mult text si prea putine poze! 😀

  11. kekee 17 November, 2010 at 15:19

    @ TJ
    Quarcii erau fraţi cu leptonii şi gluonii, care erau veri cu bosonii.

  12. ienihabarnam 17 November, 2010 at 15:43

    fuse, fuse, da’ se duse 😀 traiasca perfectul simplu, ca de mult nu-l mai vazusem! si maestrul P., ca ma face si pe mine sa-mi placa istoria 🙂

  13. Sare'n Ochi 17 November, 2010 at 19:15

    @Julius, ii pot trimite fotografii)))) am o colectie de falsuri romane de epoca. furau pe rupte – iar campion la dat cu jula era Comodius (imparatul cel bun din Gladiatorul)))). cind s-au prins soldatii ca-s furati, au facut un consiliu si-au zis ca vor sa fie platiti numai cu dinari batuti de taica Traian (ca erau cotati ca ok). ia ghici? am 2 falsuri cu Traian in colectie)))) Traian ati vrut, na-va Traian!

  14. N.A. 17 November, 2010 at 21:46

    @tanti Jeni – Cred ca au jucat si-n Poarta Stelara sau in Star Trek, suna cunoscut.. 😀

  15. N.A. 17 November, 2010 at 21:47

    Asa n-are unii noroc in viata…

  16. cato 18 November, 2010 at 08:14

    din cate stiu, valentinian a fost singurul imparat “italian”, de dupa Marc Aurelius

Leave a reply