A. A. Milne – A fost o dată (II) |
– dacă nu ați citit încă partea întâi sau nu știți cine e A. A. Milne (tatăl lui Winnie-the Pooh) -
”Ăăă… atingerea… ăăă… iubitoare… a unei mame”, spuse Regele Euraliei” nu poate… ăăă… niciodată să fie… Doamne, ce-i asta?”
S-a simțit mai întâi o pală de vânt; după care, vreme de o clipă, ceva i-a ascuns Majestatății Sale soarele de pe cer; și apoi s-a așternut iar liniștea.
”Ce-a fost aia?”, întrebă Hyacinta, speriată.
”Fascinant”, spuse Regele. ”Am avut senzația că am zărit o pereche de mustăți roșcovane și niște cizme mari. Cunoaștem noi pe cineva care să arate așa?”
”Regele Barodiei”, zise Hyacinta, ”are mustățile roșcovane, dar nu am idee cum se încalță.”
”Dar ce să caute el aici? Doar dacă…”
O altă pală de vânt îi lovi brusc, acum însă din direcția opusă; și din nou soarele fu acoperit pentru o clipă; iar de data aceasta spatele Regelui Barodiei, care se întorcea acasă pentru micul dejun, fu cât se poate de vizibil.
Perucuț se ridică demn.
”Ai dreptate, Hyacinta”, zise, pe cel mai serios ton posibil, ”era regele Barodiei.”
Hyacinta se supărase.
”Nu cred că e normal să treacă – și cu o asemenea viteză – peste o masă unde cineva încă mai ia micul dejun. Tu crezi că este normal, tată?”
”O lipsă desăvârșită de maniere, draga mea. Mă voi retrage acum pentru a-i scrie o notă diplomatică tăioasă. Formalitățile trebuie totuși respectate”.
O luă spre bibliotecă, făcând eforturi să dea la iveală cea mai severă expresie posibilă pe fața sa jovială și întrebându-se în gând dacă spusese corect ”formalități” sau mâncase vreo literă.
Biblioteca era camera preferată a Regelui. Aici discuta dimineața probleme de stat cu Cancelarul ori îi primea pe distinșii oaspeți care-i vizitau regatul în căutare de peripeții. După-amiaza, tot aici se retrăgea pentru a-și pune în ordine gândurile în vreme ce răsfoia Cum să comunici cu vrăjitorul tău sau vreo altă carte asemănătoare luată la întâmplare de pe rafturi.
Distinșii oaspeți cu care se întâlnea diminețile îi dădeau cele mai mari bătăi de cap după-amiezele. Nu era zi din an în care cel puțin șapte prinți să nu-i bată regatul în lung și-n lat, prinși în tot soiul de peripeții care, în cazul puțin probabil în care s-ar fi încheiat cu succes, ar fi trebuit să fie răsplătite cu mâna Hyacintei și jumătate din împărăție. Nu-i de mirare că Perucuț simțea uneori că fiica sa ar mai avea nevoie și de atingerea iubitoare a unei mame.
Oricum, nota diplomatică tăioasă către Regele Barodiei nu avea să vadă vreodată lumina zilei. Perucuț nu se hotărâse încă nici măcar ce peniță să folosească, când ușa bibliotecii se deschise și îi fu anunțată sosirea Contesei Belvana.
Contesa Belvana! Nu găsesc cuvintele pentru a descrie acea femeie minunată, teribilă, fascinantă. Stăpânită de o ambiție fără limite, lipsită de orice scrupule atunci când vroia să-și atingă scopul – și totuși, adorabila ei latură umană era trădată de pasiunea de a ține jurnale intime și de aplecarea către cele mai simpliste forme de poezie. Nu vă faceți griji, sunt conștient că ea e personajul negativ; în Euralia, trecut și prezent, marele istoric Roger Pipernicilă nu scapă niciun prilej pentru a o ponegri; dar nu pot să neg totuși că avea și calități pe măsura defectelor.
În dimineața aceea scrisese niște poezii, așa că era îmbrăcată în verde. Întotdeauna purta verde atunci când o vizita Muza, un obicei foarte bun, pe care poeții moderni n-ar face rău să-l imite. Căra după ea un enorm jurnal și în drum spre palat se gândea în ce formă să-și aștearnă pe hârtie cele mai proaspete cugetări.
”Bună dimineața, scumpă contesă”, spuse Regele, bucuros că a găsit un pretext pentru a scăpa de ingrata sarcină a alegerii peniței potrivite pentru o notă diplomatică tăioasă. ”Sunteți matinală”.
”Sper că nu v-am deranjat, Majestate?” întrebă Contesa, îngrijorată. ”Rămăsese oarecum nelămurită în legătură cu o anumită chestiune din conversația noastră de ieri și aș fi vrut…”
”Dar despre ce a fost conversația noastră de ieri?”
”Ei, Majestate”, spuse Contesa, ”probleme de stat”, și îi aruncă acea privirea răutăcioasă, inocentă, obraznică și complet nerușinată căreia Regele nu-i putea rezista niciodată – și nici voi n-ați putea, de altfel.
”Probleme de stat, bineînțeles”, zâmbi Regele.
”Să știți că special mi-am notat în jurnal.”
Lăsă jos enormul volum și începu să dea paginile cu grijă.
”Am găsit. `Joi. Majestatea Sa mi-a făcut onoarea de a mă consulta în legătură cu viitorul fiicei sale, Prințesa Hyacinta. Am discutat la ceai și Majestatea Sa a fost…` nu reușesc să deslușesc ce am scris aici”.
”Să mă uit și eu”, spuse Regele și deodată chipul său lui roz se făcu stacojiu. ”Mi se pare că scrie ’absolut încântătoare’”, zise, încercând să pară perfect detașat.
”Extraordinar! Nu-mi vine să cred că am putut scrie așa ceva! Uneori pun pe hârtie orice îmi trece prin cap.” Făcu un gest care încerca să sugereze acțiunea de a scrie orice îți trece prin cap, apoi se întoarse la jurnal. ” Am discutat la ceai și Majestatea Sa a fost absolut încântătoare. Am meditat apoi la cât de schimbătoare poate fi viața”. Se uită la el cu niște ochi mari și nevinovați. ”Adeseori meditez când sunt singură”.
Regele nu se desprinsese încă de jurnal.
”Mai aveți vreo însemnare ca asta la care ne-am uitat acum? Am voie să-l răsfoiesc?”
”Vai, Majestate, dar este ceva intim!”, și închise imediat cărțoiul.
”Mi s-a părut că am văzut o poezie”, spuse Regele.
”E doar o odă închinată unei vrăbiuțe care m-a înveselit. Nimic care să merite atenția Majestății Voastre.”
”Iubesc poezia”, spuse Regele, care scrisese odinioară un distih ce putea fi citite de la cap la coadă sau de la coadă la cap – iar în această din ultimă variantă te și scăpa de vrăjile rele. Potrivit marelui istoric Roger Pipernicilă, versurile regale cunoscuseră la vremea lor un oarecare succes în Euralia (în parte și datorită utilității lor practice) și sunau cam așa:
”La, li, lala, lalilala
Ta, ti, tata, taratata”
Să recunoaștem că ideea e interesantă iar transpunerea poetică, destul de inspirată.
Contesa se prefăcea, bineînțeles. În realitate, ardea de nerăbdare să îi citească versurile ei. ”Nu-i mare lucru”, spuse, dar se grăbi să declame înainte ca Regele să o poată opri.
”Te salut, o, vrabie!
Pasăre ce ești
Ce din crâng mă-mbie
Cu triluri cerești
Și-n al păsărilor cor
Dulce cânt urezești!”
”Minunat”, spuse Regele, și n-avem cum să-l contrazicem. Mulți ani mai târziu, un alt poet pe nume Shelley a furat ideea, dar a tratat-o într-o manieră atât de artificială și de pretențioasă, că rezultatul a fost mult mai prejos de original.
”E vorba de o pasăre adevărată?”, întrebă Regele.
”Bineînțeles.”
”I-a plăcut poezia?”
”Din păcate, Majestate, mă tem că s-a stins înainte de a o auzi.”
”Biata făptură”, zise Regele. ”Cred că i-ar fi plăcut”.
În acest timp Hyacinta, ignorând complet pericolul iminent al unei noi mame, rămăsese pe metereze, încercând să termine de luat micul dejun. Din păcate, fără mare succes – căci, să recunoaștem, pofta de mâncare nu e tocmai încurajată de perspectiva de a vedea un monarh străin gonind chiar deasupra feliei tale de șuncă. De optsprezece ori a trecut Regele Barodiei peste masa Hyacintei în promenada lui matinală. La finalul acestui spectacol regal, un pic năucită, Prințesa a hotărât să vorbească cu tatăl ei.
L-a găsit în bibliotecă, cu un zâmbet tâmp pe față și nici urmă de notă diplomatică tăioasă pe măsuța lui de scris.
”Ai și trimis nota deja?”, întrebă ea.
”Nota? Ce notă?” făcu el, uimit. ”Despre ce vor… aaaaa… Nota tăioasă către Regele Barodiei. Acum mă apucam să o scriu, draga mea. Știi, e un pic dificil să fii exact atât de tăios pe cât trebuie fără să pari și nepoliticos în același timp.”
”În legătură cu politețea nu prea mi-aș face griji”, spuse Hyacinta, ”dat fiind că a mai trecut de optsprezece ori pe deasupra micului dejun după ce ai plecat tu”.
”Optsprezece, optsprezece, optspre…Vai, draga mea, dar e oribil!”
”Da, niciodată n-am avut senzația că e așa o aglomerație la micul dejun.”
”E revoltător, Hyacinta. Cred că a cam trecut vremea notelor. O să-i transmit un mesaj în singura limbă pe care o înțeleg genul acesta de oameni”.
Și plecă să-i dea ordine Căpeteniei Arcașilor.
Traducere: Radu Pircă
_________________________________________________________________________________
Dacă v-a plăcut primul capitol (sau, mai important, le-a plăcut copiilor), nu vă sfiiți, spuneți-ne și dacă sunt mai multe cereri, poate că Pircă o să traducă și restul cărții. Dacă nu v-a plăcut, puteți să lăsați comentariile obișnuite – ”să traducă numai Eftimie, că numai el știe”; ”nu există traduceri proaste, doar prea puține cuvinte în limba română” etc.
Twitter
Facebook
mifty
Cms
RoseN
Costi
14 Octombrie 2010 la 9:02 pm
Moaaa.. ce punctualitate!!
14 Octombrie 2010 la 9:07 pm
@Laura
Da’ de lungime ce zici!?
14 Octombrie 2010 la 9:16 pm
Sau sefului de stat major al
antiaerieneiantiaerianei!14 Octombrie 2010 la 9:23 pm
Eu zic ca la final ar trebui sa mentii interesul cititorilor (din ce in ce mai mare , dupa cum vezi – trei comentarii , patru cu al meu) prin cateva intrebari incitante : “de ce a chemat printesa pe capetenia arcasilor?” , “este contesa adevarata mama a printesei si regele Barodiei adevaratul ei bunic , caz in care tatal sau e de fapt o matusa indepartata?” si , sa nu uitam intrebarea-cheie , “voi mai stiti cat costa rosiile in Berceni?” . Evident , sa nu uiti sa inchei cu promisiunea izbavitoare : “despre toate acestea , in episodul urmator” .
14 Octombrie 2010 la 9:37 pm
Eeeei Adi, acum rosiile sunt doar turcesti, ca trecu vara!
Si zici ca tat’su nu era ala negru de respira greu, era chiar Tanti Aglae?
14 Octombrie 2010 la 9:51 pm
deci închizi site-ul?
14 Octombrie 2010 la 9:56 pm
@eftimie
La a câta bere eşti? Ca să ştiu cum să-ţi răspund.
14 Octombrie 2010 la 10:10 pm
la a cata bere incepand de cand?
14 Octombrie 2010 la 10:15 pm
Mi-a placut si le voi citi maine si copiilor, ba-i mai oblig sa bage si cate 10 comentarii de caciula! Mai exista sali de net? Ca ma duc si pe-acolo, daca va trebuie mai multe ip-uri!
14 Octombrie 2010 la 10:16 pm
In sfarsit niste lecturi serioase pe site-ul asta! Multumesc, Pirca!
14 Octombrie 2010 la 10:17 pm
In sfarsit, niste lecturi serioase pe site-ul asta! Multumesc, domnu’ Pirca!
14 Octombrie 2010 la 10:18 pm
Sper ca pe Capitanul Arcasilor nu il cheama “Marcu”…
14 Octombrie 2010 la 10:19 pm
M3bis, ia zi tu de ce nu pot sa las comentarii cu alt nume, ai? Ce matrapazlacuri faci pe-acilea?
14 Octombrie 2010 la 10:29 pm
@ N.A.
Zici ca vrei sa postezi incognito ? In ce scop ? Ce urmaresti ? Cine te-a trimis ? Cine te plateste ? Ce-ai facut in ultimii 5 ani ?
14 Octombrie 2010 la 10:30 pm
@N.A.
Ba poţi. Numai că mai trebuie şi aprobate.
Sfatul meu e să-ţi schimbi, totuşi, şi adresa de email când vrei să fii sub acoperire.
14 Octombrie 2010 la 10:38 pm
@4mall
Ai primit dispensă, de-ai putut deschide calculatorul?
14 Octombrie 2010 la 10:41 pm
mie mi-a placut ce am citit, si daca nu mai traduceti dati un link catre varianta in engleza, ca ma descurc eu
14 Octombrie 2010 la 10:44 pm
@gingernuts
Varianta în engleză se găseşte la Biblioteca Centrală Universitară.
14 Octombrie 2010 la 10:48 pm
Bine punctat @eftimie ,scurt si la obiect.Sa scrie numai Eftimie ca el le are,restul sunt de umplutura.
14 Octombrie 2010 la 10:55 pm
@M3bis – Pai nu mai are nici un farmec asa…
14 Octombrie 2010 la 10:56 pm
@Adi – Nu. De inmultire a comentariilor. Succesul lui Pirca. God. Statul. Copii.
Ei?
14 Octombrie 2010 la 10:57 pm
@M3bis: Mda…dar stai linistit, nu dureaza mult…
14 Octombrie 2010 la 10:57 pm
poftim!
14 Octombrie 2010 la 10:58 pm
Aha!!! deci daca vreau eu sa ma rebranduiesc, tre’ sa cer voie, ai? Dictatorule!
14 Octombrie 2010 la 10:59 pm
Da’ de ce, ma, de ce??
14 Octombrie 2010 la 11:00 pm
14 Octombrie 2010 la 11:01 pm
@4mall – Hai, zi-ne repede, cum e?
14 Octombrie 2010 la 11:02 pm
@M3bis – Esti un dictator incalificabil! Vreau sa ma rebranduiesc si tu nu ma lasi! Ies sa fac greva in fata redactiei!
14 Octombrie 2010 la 11:15 pm
Vă scapă omu’ puţin din ochi şi apar 3 posturi noi, că nu mai ştiu unde rămăsesem
14 Octombrie 2010 la 11:41 pm
Pai cum sa nu mai traduceti si restul povestii, lasati povestea in varful sagetii “Căpeteniei Arcașilor”?
15 Octombrie 2010 la 9:02 am
N.A. si toti cei care au urmat dupa ea are dreptate, de mult n-am mai citit un text aşa de bun.
15 Octombrie 2010 la 9:02 am
Iata, DC este, in sfarsit, o revista serioasa. Felicitari. La mai multe astfel de texte!
15 Octombrie 2010 la 9:58 am
@4mall
Ba cred ca chiar Marcu il chema! A-ncurcat-o rau nea imparatu-ala! 
Sa nu-i spui povesti de-astea copilului!
15 Octombrie 2010 la 10:14 am
Da-da, continuati va rog.
Pentru cei care au ratacit abonamentul la Biblioteca Centrala Universitara: unde gasim povestea pe internet?
15 Octombrie 2010 la 10:52 am
@Ivan: plus unu’!!!
adică vreau şi eu, mai ales că s-ar părea că e scoasă de sub copyright.
15 Octombrie 2010 la 1:58 pm
Mi-a placut. Daca Pirca nu e prea ocupat, ar fi calumea sa mai traduca!
15 Octombrie 2010 la 2:46 pm
Va pun la blesteme daca nu continuati.
17 Octombrie 2010 la 9:41 pm
Sa traduca Pirca manuscrisu’ Voynich daca e asa de tare si noua sa ne dea linkuri la torenti de e-books misto!
Da’acu daca tot a inceput, sa o traduca, ca e tare faina…