Julius Constantinescu

Suntem în anul 312 d.Hr., deşi încă nu ştim asta fiindcă Hristos nu e aşa popular. Momentan, Imperiul roman e păgân. Este guvernat de patru împăraţi – doi auguşti (un fel de împăraţi-plini) şi doi caesari, secunzii lor, fiecare controlând câte o parte a imperiului. Sistemul se numeşte Tetrarhie şi a fost introdus de Diocleţian pentru a pune capăt crizei secolului III, când armata schimba împăraţii ca pe ciorapi. Ierarhia e strictă, în frunte aflându-se augustus maximus (cel mai egal dintre auguşti), care stabileşte şi succesiunea în funcţii a co-împăraţilor – prin urmare, tronul nu se transmite ereditar. În realitate, evident, sistemul nu funcţionează aproape deloc, aşa că vom avea mai mereu fie mai mulţi, fie mai puţin de patru împăraţi, funcţie de cât de repede reuşesc pretendenţii să-şi ia reciproc gâtul.

În 306, armata din Occident îl proclamă împărat pe Constantin – fiu al fostului împărat, e drept, dar nedesemnat legitim de către Galeriu, augustus maximus din acea vreme. De drept, este în afara Tetrarhiei şi, deci, un uzurpator. De facto, deşi nu îl numeşte oficial, Galeriu îl tolerează – în parte în amintirea prieteniei pe care i-o purtase defunctului său tată, în parte fiindcă detesta din suflet războaiele care s-ar fi putut termina prost. În cele din urmă, Galeriu e nevoit să-l numească oficial caesar al Occidentului – bineînţeles că nu din simpatie, ci în urma unor calcule politice. Constantin domneşte în Gallia şi pentru moment stă la cutie, aşteptând vremuri mai prielnice.

În acest timp, la Roma domneşte Maxenţiu. Este tot fiu al unui fost împărat şi nu dobândeşte nici el legal tronul. Galeriu trimite în două rânduri o armată să-i explice regretabila neînţelegere birocratică, dar Maxenţiu se dovedeşte greu de cap şi le măcelăreşte pe ambele. Între Constantin, acum desemnat legal caesar, şi Maxenţiu, oficial uzurpator, se instalează un soi de război rece, căruia latinii îi spun, pe limba lor, status quo.

Şi vine anul 311, când bătrânul Galeriu le face o bucurie amândurora şi crapă. Ca doi uzurpatori serioşi ce sunt, Constantin şi Maxenţiu îşi spun că a sosit momentul să afle care dintre ei va intra în istorie drept un uzurpator ordinar şi care împărat legitim prin voie divină. În acest scop, o delegaţie de senatori pleacă pe şestache în Gallia să pupe viitoarele moaşte ale lui Constantin – aflate momentan sub formă de mâini, pe care îl asigură de întreaga lor preţuire în schimbul unor avantaje mai mult aşa, de gest – cum ar fi viaţa, averile şi funcţiile. Afişând optimismul oficialilor dinamovişti înaintea unui meci cu o echipă de pluton – să zicem, la întâmplare, Rocar -, Constantin îşi scuipă în sân, zice „Jupiter ajută!” şi trece Alpii în anul 312, îndreaptându-se spre Roma. Pe 28 octombrie, într-o bătălie fără mare istoric, îl învinge pe Maxenţiu în bătălia de la Podul Milvius. Maxenţiu se îneacă în Tibru, iar Constantin devine stăpânul Romei. Să vedem însă în ce mod s-a implicat Dumnezeu în această bătălie şi ce l-a făcut pe Constantin să afirme ulterior că „Dumnezeu a fost creştin astăzi!”.

Pentru a înţelege mai bine cu cine a ţinut Dumnezeu la podul Milvius, să vedem ce lucruri pe placul Domnului săvârşiseră până atunci cei doi combatanţi.

Despre Maxenţiu se ştie că era deja creştin, sau cel puţin că întreţinea relaţii foarte bune cu Biserica creştină. Se ştie că nu s-a omorât să pună în practică edictul lui Galeriu de prigonire a creşinilor şi că, împreună cu episcopul Romei, a găsit o soluţie de compromis prin care a evitat confiscarea averii creştinilor, raportându-i senin lui Galeriu că nu s-a găsit picior de necredincios, darmite avere. Reputaţia sa de om al lui Dumnezeu era atât de bună încât a circulat legenda că soldaţii creştini ai unui rival de-al său, Flavius Valerius Severus, au refuzat să lupte împotriva sa, frate întru Hristos cu ei.

De cealaltă parte, ceva mai abil, Constantin încerca să se pună bine cu toţi zeii influenţi în epocă. Parte din acest sentiment profund religios, parte pentru a nu se trezi în situaţia lui Severus, Constantin a avut o binevenită viziune în ajunul bătăliei, arătându-i-se pe cer o cruce luminoasă cu inscripţia in hoc signo vinces. Noaptea, a visat cu Iisus, care i-a sugerat să picteze Crucea pe scuturi, fiindcă soldaţii creştini ai lui Maxenţiu sunt sensibili la artele plastice. Să mai notăm că, în timp ce Constantin visa cu Iisus, Maxenţiu dormea dus şi visa fotomodele, iar generalii său au fost nevoiţi să comploteze pe un ton scăzut ca să nu-i tulbure somnul.

Despre bătălia propriu-zisă nu sunt prea multe de zis – cam toate faptele conduc la aceeaşi concluzie, anume că Maxenţiu o pierduse înainte să înceapă. Chiar faptul că a fost sfătuit să-l înfrunte pe Constantin în afara oraşului, în condiţiile în care nu trebuie să fii mare geniu militar să realizezi că e mai uşor să te aperi din spatele unor ziduri groase, arată cât de mult îşi doreau generalii lui Maxenţiu victoria. Prefectul Romei s-a îmbolnăvit subit în ziua bătăliei şi s-a scuzat că nu poate participa, deşi i-ar fi făcut mare plăcere; în fine, un amănunt de mai mică importanţă – flancul drept n-a mai ajuns pe câmpul de luptă fiindcă a făcut pur şi simplu stânga-împrejur şi băieţii s-au dus să bea o bere în linişte, unde nu-i deranjau camarazii din centrul atacului cu gemetele lor de moarte. Realizând cu mare neplăcere că o mare parte a armatei sale face blatul, Maxenţiu se grăbeşte să se refugieze în oraş, dar se îneacă în Tibru şi nu mai apucă astfel să afle dacă garnizoana l-ar fi lăsat să intre sau l-ar fi predat lui Constantin, în semn de prietenie. De notat şi faptul că proaspătul învigător nu schimbă pe nimeni din funcţie după preluarea Romei, semn că avea suficientă încredere în ei; or, Constantin avea deja 40 de ani, vârstă la care se presupune că nu prea îţi mai faci prieteni noi.

În următorii ani, Constantin îl învinge şi ucide şi pe scumpul său aliat şi prieten Licinius, devenind unicul împărat al Imperiului, situaţie nemaiîntâlnită din anul 285 încoace. Apoi, printr-o serie de edicte favorabile creştinismului, se apropie de această religie, pe care o şi îmbrăţişează puţin înainte de moarte.

L-a ajutat Dumnezeu cu adevărat pe Constantin la Podul Milvius? Tehnic, e greu de spus. Îl va ajuta însă în mod sigur mai târziu când, după „există un singur Dumnezeu”, a adăugat, cu bunăvoinţă: „un singur imperiu, un singur împărat”.